Profetul Ieremia sau despre succesul unei lucrări în mijlocul ruinelor-meditație din Plângerile lui Ieremia 5

În primul rând, să ne reamintim că aceste „Plângeri” survin la finalul lucrării profetului. Lucrarea unor profeți se încheie cu vremuri de cercetare, de pocăință și de înviorare. Nu este cazul aici. Ieremia este cunoscut ca „profetul lacrimilor”. Lucrarea sa profetică se desfășoară în mijlocul lacrimilor și se finalizează cu plângeri. Poporul nu se pocăiește la mesajul lui Ieremia, ci disprețuiește mesajul și mesagerul, disprețuind în felul acesta pe Cel care l-a trimis.

Este atunci lucrarea lui Ieremia un eșec? Dacă vom cântări lucrurile din perspectiva contemporană, unde numerele, eficiența, procentele și registrele au ultimul cuvânt, da, lucrarea a fost un eșec. Dacă suntem însă călăuziți de perspectiva de sus, în care ceea ce contează este credincioșia față de Dumnezeu, lucrarea a fost de succes. Succesul poate să însemne mulțimi de oameni întoarse la Domnul, dar poate să însemne și lacrimi și martiriu.

În al doilea rând, să observăm, privind în cap. 5, descrierea atât de vie a ororilor aduse de sosirea și victoria babilonienilor. Cât de crud este să privești cum străinii pun mâna pe bunurile tale, cum necunoscuți de așază în casa pe care ai zidit-o: „Moștenirea noastră a trecut la niște străini,/ casele noastre la cei din alte țări” (v. 2). În acest context, poporul trebuie să plătească invadatorilor bunurile care le aparțin de drept: „Apa noastră o bem pe bani,/ și lemnele noastre trebuie să le plătim” (v. 4). Nici cumplita realitate a violenței, inclusiv sexuale, nu a lipsit: „Au necinstit pe femei în Sion,/ pe fecioare în cetățile lui Iuda” (v. 11). Ierarhia și valorile sociale sunt inversate total: „Mai marii noștri au fost spânzurați de mâinile lor;/ bătrânilor noștri nu le-a dat nicio cinste” (v. 12). Toate aceste lucruri fuseseră profețite, mulți ani de zile, de Ieremia. Primejdia părea însă atât de ireală…Nu trebuie să uităm nicio clipă cât de fragilă și cât de nesigură este bunăstarea pe care o construim aici, jos.

În al treilea rând, să observăm cauza reală a acestor nenorociri care s-au prăvălit peste popor. Din punct de vedere politic, totul era un joc de puteri, totul ținea de dinamica momentului. Cuvântul profetic ne ajută însă să înțelegem cauza de adâncime a nenorocirilor care au lovit poporul: păcatul. „Părinții noștri care au păcătuit, nu mai sunt, iar noi le purtăm păcatele” (v. 7).

În al patrulea rând, deși Sionul și-a meritat pedeapsa, Ieremia nu se bucură, ci plânge din pricina nenorocirilor care au fost aduse peste el. Lacrimile lui sunt generate de împietrirea poporului, în timp ce plângerile sunt generate de nenorocirile care au venit peste popor din pricina acestei împietriri. Cât de diferită este atitudinea lui față de atitudinea unor creștini contemporani care se bucură să interpreteze orice calamitate prin prisma judecății, chiar dacă interpretările lor sunt adeseori hazardate. Ieremia este profetul care se identifică cu poporul și care plânge alături de el: „Dacă ne doare inima,/ dacă ni s-au întunecat ochii,/ este din pricină că muntele Sionului este pustiit,/ din pricină că se plimbă șacalii prin el” (v. 17-18).

În al cincilea rând, Ieremia înțelege că trebuie să se roage. Da, Dumnezeu știa tot ce se întâmplase. El adusese la îndeplinire totul. Situația dezastruoasă a Ierusalimului nu îi era străină. Cu toate acestea, iată cum începe cap. 5: „Adu-ți aminte, Doamne, ce ni s-a întâmplat!/ Uită-Te și vezi-ne ocara!” (v. 1). Este vorba despre o chemare ca Dumnezeu să intervină.

În al șaptelea rând, chiar dacă situația dezastruoasă, Ieremia mărturisește suveranitatea și controlul deplin al lui Dumnezeu asupra acesteia: „Dar Tu, Doamne, împărățești pe vecie;/ scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam” (v. 19).

Se va întoarce poporul la Domnul? Se va reface relația dintre Dumnezeu și popor? Și dacă da, cum se va întâmpla aceasta? Depinde de Domnul sau trebuie să facă și ei ceva? Ar fi foarte profitabil dacă am medita câteva clipe la v. 21: „Întoarce-ne la Tine, Doamne, și ne vom întoarce!” Deși versetul sună paradoxal, suntem chemați să gândim mereu lucrurile în termenii categoriilor biblice.

Se va reface relația dintre Dumnezeu și popor? Cartea se încheie cu o timidă notă de speranță. Speranța este acolo, chiar dacă sub o formă interogativă: „Să ne fi lepădat Tu de tot oare,/ și să te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?” (v. 22).