Aristotel spune că prietenia face ca viața să merite să fie trăită, dar, în ciuda faptului că este o trăsătură centrală a vieții de zi cu zi pentru aproape toate ființele umane care au trăit vreodată, prietenia pare în mod curios absentă din multe filosofii ale educației. Cu toate acestea, Aristotel ne reamintește că educația ar trebui să se concentreze asupra a ceea ce este central pentru o viață înfloritoare și, prin urmare, trebuie să includă atenția acordată prieteniei, deși educația trebuie să abordeze prietenia într-o manieră indirectă, concentrându-se pe virtute.
Aristotel consideră că paradigma prieteniei este reprezentată de adulți cu statut socio-economic similar care își doresc reciproc să posede toate virtuțile de caracter și intelect într-o viață plină de agrement și bunăstare. Cu toate acestea, copiii pornesc departe de acest ideal deoarece, potrivit lui Aristotel, „Prietenia între tineri pare să fie din cauza plăcerii” (Etica Nicomahică) O sarcină centrală a educatorilor este așadar de a-i învăța pe tinerii lor elevi să înțeleagă natura prieteniei autentice și de a redirecționa impulsul lor inițial de a-și baza prieteniile pe plăcere. Pe măsură ce elevii își dezvoltă virtutea, ei trebuie, de asemenea, să ajungă să recunoască faptul că baza adecvată a prieteniei nu este propria plăcere, ci dorința ca ei înșiși și prietenii lor să fie virtuoși și buni. Mai mult, Aristotel observă că o prietenie autentică necesită ca prietenii să împartă la un moment dat viața împreună (Etica Nicomahică). Dacă educatorii doresc ca elevii lor să dezvolte o prietenie autentică, ei trebuie să le ofere elevilor modalități de a face acest lucru; necesitatea acestui lucru înseamnă că orice tip de educație care nu îi aduce împreună fizic va fi întotdeauna, în cel mai bun caz, de mâna a doua.
Atunci când i se acordă un loc central în educație, subiectul prieteniei are un mod de a dezvălui filosofiile inadecvate ale educației, care sunt adesea preocupate de educația formală a copiilor și a tinerilor adulți. Cu toate acestea, educația care are loc până la vârsta de douăzeci și unu de ani este, dintr-un anumit punct de vedere, doar o pregătire pentru educația care are loc informal după aceea prin muzică, prietenie și, dacă totul merge bine, prin filosofie. Cei care educă în cadru formal nu ar trebui să presupună că îi șlefuiesc definitiv pe elevii lor. Pe cât posibil în această lume plină de exil și singurătate, profesorii ar trebui să încerce să-i facă pe elevii lor pregătiți să dezvolte prietenii autentice, căci numai prietenii pe deplin educați, având ca aliat înțelepciunea, vor învinge iliberalismul și ignoranța.
Un fragment din cartea „Aristotle: Education for Virtue and Pleaseure” (Aristotel: educație pentru virtute și plăcere), de Gary Hartenburg
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter