Read it Later
You did not follow anybody yet.

Scriu în apărarea memoriei. Nu a memoriei în forma ei mitologică excentrică, personificată prin zeița Mnemosyne, mama celor nouă muze, ci a memoriei ca liant al vieții noastre, care aduce ordine și continuitate în mijlocul confuziei crescânde și zgomotoase a senzațiilor, gândurilor și activităților care ne inundă viețile. Nu este prea mult să spui că o memorie în lucru este indispensabilă înfloririi persoanei și culturii umane.

Bineînțeles, recunosc imperfecțiunile exasperante ale memoriei: nestatornicia ei, greșelile ei, înșelătoriile ei, stimulările, seducțiile șoptite, prelucrările tainice ale experienței pentru beneficiul personal și înclinația spre reproșuri nemiloase, felul în care azvârle autocondamnări înspre noi fără a ne avertiza, felul în care ne ține treji în toiul nopții, în timp ce ne agățăm de orice distrageri pentru a evita întâlnirea cu mustrarea propriilor aduceri aminte. Memoria poate fi un rezervor de bucurie, un tezaur în vremuri de suferință. De asemenea, poate fi o sursă de durere, de remușcare și regret care nu dispare – muncă pentru psihiatri. În bucurie sau în durere, memoria păstrează o relație duplicitară cu adevărul, la fel cum cum un contabil necinstit ar avea evidențe separate ale aceleiași situații.

Toate aceste lucruri sunt adevărate când vorbim despre memorie. Și totuși, nu putem trăi fără ea. Este “un lucru revoltător, domnule, însă este al meu”, spune Touchstone în piesa “Cum vă place”. E bine spus, într-un rezumat de o propoziție al argumentului meu. Umanitatea noastră este strâns legată de caracterul inevitabil al capriciilor și imperfecțiunilor memoriei, care sunt inseparabile de faptul că aceasta este și trebuie să fie a noastră.

Cum mult timp în urmă, la începutul studiilor mele universitare în istorie la Universitatea John Hopkins, l-am citit pe filozoful George Santayana pentru prima dată. Cu toții îl știm pe Santayana pentru un citat celebru, care este adesea interpretat greșit: “Cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să-l repete”. Este o zicală preferată de scriitorii înțelepți. Dar nu am văzut-o niciodată redată așa cum apăruse inițial, în cartea lui Santayana, “Reason in Common Sense”:

“Progresul, departe de a însemna schimbare, depinde de capacitatea de memorare. Când schimbarea e absolută, nu rămâne nicio ființă de îmbunătățit și nicio direcție nu este stabilită pentru o posibilă îmbunătățire; iar când experiența nu este păstrată în memorie – cum se întâmplă printre sălbatici – infantilitatea este perpetuă. Cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să îl repete. În prima etapă a vieții, mintea este frivolă și ușor de distras, ratează progresul deoarece ratează succesiunea și persistența. Aceasta este condiția copiilor și barbarilor, în care instinctul nu a învățat nimic din experiență.”

Santayana nu era preocupat aici de așa-zisele “lecții ale istoriei”; asupra conținutului lor exact, era mereu sceptic și circumspect. El vorbea de ceva mai fundamental, mai elementar, mai antropologic. El desemna memoria ca fiind precondiția principală pentru un mod de viață matur și civilizat – un subiect despre care avea o vastă cunoștință.

Un alt pasaj scris de Santayana a fost și mai uimitor, cel puțin pentru mine. Eram la John Hopkins, o instituție care se mândrea că este modelul universitar modern al cercetării în SUA, o instituție dedicată nu idealului placid al conservării culturale, ci cercetării, înlocuirii fără remușcări a învățării tradiționale cu o cunoaștere științifică mereu incisivă și disruptivă, care include neobosita regândire și reinterpretare a trecutului. Imaginați-vă șocul meu atunci când am dat peste următorul pasaj:

“Una din slăbiciunile romantismului este insistarea asupra rescrierii istoriei și continua publicare de viziuni noi, fără a avea conținut nou. Putem ști mai mult despre trecut decât ne transmit aducerile aminte? În mod evident, nu putem ști mai mult; de fapt, în ceea ce privește istoria omului, oricare dintre tradiții este mai bună decât orice reconstrucție. O tradiție poate fi o ruină, atât de distrusă încât e de nerecunoscut sau construită neîndemânatic într-o junglă de sedimente; cu toate acestea, va păstra întotdeauna un nucleu al antichității, în timp ce reconstrucția… este, fundamental, ceva făcut după bunul plac, creat de propriile capricii și modern din cap până în picioare. O astfel de substituire nu e o simplă greșeală, este o amăgire voluntară, pe care egocentrismul romantic îl jinduiește cu siguranță: să reconstruiască adevărul mai aproape de dorința inimii.”

A fost o afirmație șocantă, o repudiere a tuturor lucrurilor pe care le apără Universitatea John Hopkins. Revizionismul istoric să fie o “slăbiciune a romantismului” și o “amăgire”! Ce impertinență!

Și totuși, m-a pus pe gânduri. “Oricare dintre tradiții este mai bună decât orice reconstrucție”, “o reconstrucție este ceva modern din cap până în picioare” – aceste afirmații păreau să conțină un sâmbure de adevăr. Flăcările memoriei, ținute aprinse în cultură și întruchipate în obiceiuri, transmise prin tradiții, ritualuri, relicve: acestea au propriul motiv de a exista, propriile percepții, propriul drept de a fi respectate, drept care nu poate fi abrogat prin efortul de a face din istorie o știință. Suntem ființe umane, atât indivizi, cât și obiecte. Dacă Santayana avea dreptate, memoria avea propriile pretenții, ca fundament al mediului nostru de viață, al lumii așa cum ne este dăruită – pe care o moștenim și experimentăm -, nu în felul în care o descrie știința. Poate că aceste afirmații nu erau absolute, însă păreau a fi durabile.

Luați în considerare memoria dintr-o perspectivă mai puțin filozofică. Boala Alzheimer este, probabil, cea mai de temut afecțiune a zilelor noastre. Jefuind victima de memoria ei, îi jefuiește identitatea, conștiința a cine și ce este. Prea mulți dintre noi au avut experiența traumatizantă de a privi în ochii unei persoane iubite, nesiguri dacă persoana pe care odată o cunoșteam atât de bine este încă acolo, în spatele ochilor, dacă își amintește cine e, dacă recunoaște cine suntem, dacă încă participă la relația care s-a format între noi. Fără memorie, persoana dispare pentru noi, pentru ea însăși și din lumea pe care o împărtășim, într-o ceață a unui întuneric neștiutor și inaccesibil. Ne dăm seama de importanța memoriei văzând ce se întâmplă cu noi atunci când aceasta dispare.

Meditați la aceste versuri superbe scrise de prietenul meu, Michael Dana Gioia. Îmi place această poezie din multe motive, nu în ultimul rând deoarece vorbește despre un subiect care lipsește aproape în totalitate din poezie sau cântec:

“Ani mulți de căsătorie

Mare parte din ceea ce se petrece se petrece dincolo de cuvinte.

Lexiconul buzei și varfului degetului

Sfidează traducerea în limbajul comun.

Recunosc moscul părului tău negru.

Mă înfioară întotdeauna, deși nu pot să-l descriu.

Degetul meu pe coapsa ta nu atinge pielea –

Ci pielea încălzită de atingerea mea.

Ești o limbă pe care am învățat-o pe de rost.

Acest dialect intim va pieri odată cu noi,

Singurii vorbitori nativi. Contează?

Cântecele noastre tribale, dansurile în jurul focului

Au înfăptuit farmecul pe care l-am cerut.

Ne-au legat într-o vrajă pe care timpul nu a putut-o rupe.

Lasă tinerii să-și etaleze extazul. Noi păstrăm

Acest trib din doi în cea mai mare taină.

Nu am pierdut din vedere ce trebuie să pierdem.”

Toata lumea știe zicala lui Tolstoi, care spune că toate familiile fericite sunt la fel. Însă Tolstoi se înșela în această privință. Fiecare limbaj intim, fiecare set de dansuri tribale este diferit, niciunul nu poate fi tradus, fiecare este “hortus conclusus”, o grădină închisă. Nicio algebră generală sau Esperanto (limbă artificială, creată pentru a servi ca mijloc internațional de comunicare- n.t.) nu poate îngloba astfel de lucruri.

Ceea ce este descris aici este o lume a memoriei foarte intimă, mediul de viață al unui cuplu, “tribul din doi”, împotriva căruia intruziunile indiscrete ale “realității” – bombăneala și cinismul care spun “el nu e chiar atât de chipeș, ea nu e chiar atât de drăguță” – par irelevante, din moment ce nu sunt exprimate în limba nepământeană care, după cum ne spune Gioia, se învață pe de rost.

Familiile, de asemenea, strâng astfel de cunoștințe, albume mentale de zicale, povești, adagii, jocuri de cuvinte, frânturi de emisiuni de televiziune, versuri de cântece sau reclame care formează dialectul unui cămin, de asemenea, învățat pe de rost și în general inaccesibil celor din afară, uneori chiar și rudelor prin alianță. După cum spune proverbul, trebuia să fii acolo ca să înțelegi.

Acest dialect intim va dispărea odată cu vorbitorii lui nativi. Uneori dispare prematur, când unul din vorbitorii nativi ai cuplului pleacă, prin moarte, divorț sau senilitate. Pierderea este incomensurabilă, din moment ce memoria se ofilește sau împietreșe atunci când îi dispare mijlocul de expresie sau când amintirea devine prea dureroasă. Un limbaj vorbit doar de o persoană nu va dăinui; odată ce posibilitatea unei conversații se stinge, culoarea și suplețea ei se sting odată cu ea, iar curând ajunge să nu mai fie limbaj.

Putem să ne raportăm la colective mai mari în termeni similari? Ce este adevărat în cazul indivizilor, cuplurilor sau familiilor este adevărat, într-o manieră diferită, în cazul națiunilor sau popoarelor. Așa cum este memoria pentru indivizi, așa este istoria pentru civilizații; iar fără puncte de referință oferite de conștiința istorică general împărtășită uităm repede cine suntem și dispărem. O cultură fără memorie va fi o cultură barbară, după cum spune Santayana, și ușor de tiranizat. Evenimentele zilnice ne vor ocupa toată atenția și vor înăbuși eforturile noastre de a lega trecutul, prezentul și viitorul. Ne distrag de la înțelegerea lucrurilor care se dezvăluie în timp – inclusiv calea propriilor vieți. Este o ceață de necunoscut diferită de cea a celui care suferă de Alzheimer, una care seamănă foarte mult cu starea mentală a copiilor sau a multor adulți din lumea plină de distrageri în care locuim azi. Cei care nu-și pot aminti trecutul sunt condamnați la o viață lipsită de scop care se dă drept progres.

Fragment dintr-un text de Wilfred M. McClay, First Things

Sursa foto: Photo by Laura Fuhrman on Unsplash 

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close