Povestea pe care o spunem despre dragoste

Filozofia despre dragoste a Tanyei i-a determinat alegerile în dragoste, mai ales decizia de a-și părăsi soțul de nouă ani pentru un alt bărbat. Ea și soțul ei au doi copii și sunt buni prieteni, spune ea, însă nu se mai simte îndrăgostită de el. “Îl iubesc, dar nu sunt îndrăgostită de el”, explică ea. “Îl iubesc ca pe un prieten, ca pe tatăl copiilor mei, însă nu mai simt legătura de altădată… chiar deloc.”

Convingerile Tanyei au fost des întâlnite printre cei 75 de tineri pe care i-am intervievat în cadrul proiectului “Love and Marriage in Middle America”. Mulți au susținut că dragostea apare fără efort și se aprinde ca un bec. Și astfel ar trebui să rămână, mai mult sau mai puțin, fără vreun efort adițional, spun ei.

Psihologa de la Stanford, Carol Dweck, a sugerat în cercetările sale faimoase că aceste convingeri nu sunt de bun augur pentru longevitatea relațiilor. În capitolul dedicat relațiilor din cartea sa, “Mindset: O nouă psihologie a succesului”, Dweck susține că diferența dintre ceea ce ea numește “mentalitatea fixă” și “mentalitatea de creștere” explică de ce unii oamenii sunt capabili să construiască relații durabile, în timp ce alții nu sunt.

Cei cu o mentalitate fixă își văd calitățile ca fiind fixe, și nu ca lucruri care pot fi cultivate prin efort. În perspectiva lor, dragostea implică “compatibilitate instantă, perfectă și perpetuă”. Cei care au o mentalitate fixă despre dragoste ca Tanya, cred că dacă trebuie să depui efort într-o relație nu a fost să fie. O femeie divorțată pe care am intervievat-o mi-a spus: “Dragostea este ușoară. Cred că dacă trebuie să muncești la ea, nu este dragoste.”

Dupa cum susține Dweck, niciun expert în domeniul relațiilor nu este de acord. Psihiatrul Aaron Beck, de exemplu, spune că această idee este printre cele mai distructive pentru relații.

Mentalitatea de creștere are o perspectivă diferită asupra dragostei, ne spune Dweck: “În mentalitatea de creștere poate exista acea combustie inițială palpitantă, însă oamenii cu o astfel de mentalitate nu se așteaptă la magie. Ei cred că o relație bună și durabilă vine în urma efortului și a rezolvării diferențelor inevitabile.”

Vestea bună este că Dweck și echipa ei de cercetători au arătat că această mentalitate poate fi învățată. În timp ce tinerii clasei muncitoare simt adesea că forțele și instituțiile lumii s-au aliat împotriva lor, studiul lui Dweck conține un mesaj de împuternicire: “Munca mea este o parte a tradiției din psihologie care arată puterea pe care o au convingerile oamenilor”, scrie ea. “Această tradiție arată, de asemenea, că schimbarea convingerilor – chiar și a celor mai simple – pot avea efecte profunde.”

Dacă tinerii pot să își schimbe modul în care văd dragostea, îi va ajuta foarte mult în a se pregăti pentru a iubi cum trebuie.

Asadar, care este cea mai bună modalitate de a-i ajuta pe tineri să-și schimbe mentalitatea despre dragoste? Un workshop educațional? Ore predate în liceu? O campanie de marketing sau o strategie de social media?

Nu m-aș opune niciunuia dintre aceste lucruri, însă aș sugera că cel mai eficient lucru pe care l-am putea face este să spunem o poveste diferită despre dragoste, una care poate fi un ghid util pentru tinerii ca Tanya.

“Poveste” a devenit un cuvânt tehnic, însă așa cum arată Rod Dreher în “Story Lines, Not Party Lines”, poveștile pe care le spunem au puterea de a modela imaginația morală. Cel care spune cea mai bună poveste câștigă.

A devenit un clișeu să ne plângem de mesajele toxice ale Hollywoodului. Însă este adevărat că relațiile fictive se grăbesc să umple vidul, atunci când familiile și instituțiile au eșuat în a transmite mesaje mai bune. Acest lucru se accentuează în cazul tinerilor care au văzut puține exemple de căsnicii pozitive în viața reală (43% dintre americanii absolvenți ai liceului, dar fără studii superioare, spun că pentru majoritatea oamenilor cunoscuți de ei, căsătoria nu a funcționat). Dacă nu cunoști niciun cuplu fericit în realitate, relațiile fictive îți vor oferi șablonul. Și deseori – deși nu întotdeauna, precum vedem în excepția notabilă “The Story of Us” – povestea pe care Hollywood-ul o spune despre dragoste se aliniază mentalității fixe, mai degrabă decât celei de creștere.

În propria-mi viață, am experimentat influența poveștii. Aveam 22 de ani, eram proaspăt căsătorită și mă plimbam cu soțul meu, David, când am observat toate cuplurile îndrăgostite din jurul nostru. “Îți amintești când și noi eram la fel de îndrăgostiți?”, m-a intrebat el. Știam ce vrea să spună, știam amândoi că aveam o dragoste profundă, însă nu aveam aceleași emoții nesăbuite pe cere le simțeam la începutul perioadei de curtare. Și totuși, m-am simțit ofensată.

Nu-mi dădeam seama cât de mult scenariile hollywoodiene s-au impregnat în gândirea mea. Dacă m-ai fi întrebat ce cred despre dragoste, ți-aș fi spus că dragostea cere efort, că este un proces de durată, că sentimentele vin și pleacă, că dragostea este o alegere – toate lucrurile pe care le-am învățat crescând într-o casă creștină conservatoare, toate lucrurile pe care le-am văzut exemplificate în părinții și bunicii mei.

Și totuși, emoțional eram modelată de filmele și romanele de dragoste mai mult decât realizam. După cum explica Dreher, “poveștile funcționează indirect, nu prin a ne spune ce să credem, ci prin a ne ajuta să experimentăm emoțional și imaginar cum este să concretizezi anumite idei.” În timp ce am fost învațată câte ceva despre dragoste, ceea ce am auzit mereu și mereu în mass-media a fost formativ pentru viața mea emoțională și pentru imaginația mea morală, iar această influență m-a făcut să mă simt puțin dezamăgită după un de căsătorie. Știam că dragostea se va schimba, că fluturii și artificiile și toate acele emoții nu erau dragostea adevărată; și totuși, pe măsură ce dragostea mea pentru David a devenit un lucru cotidian și nu o experiență care îți taie respirația, mă gândeam la poveștile pe care le-am asimilat și mă simțeam înșelată într-un fel. David îmi datora mai mult. Dragostea trebui să fie sublimă și fără efort și plină de pasiune mereu.

Am fost puțin surprinsă când am realizat modul meu de gândire, când știam cum stau lucrurile.

Din fericire, am avut destule exemple bune de dragoste pentru întreaga viața, destui prieteni care au mers pe calea căsniciei înaintea mea, destule cărți bune (“Cele patru iubiri” a lui C.S. Lewis numărându-se printre ele) pentru a mă ajuta să navighez dragostea de după luna de miere. De asemenea, aveam un soț care îmi era cel mai bun prieten și în care aveam încredere că va lupta pentru dragostea noastră.

Însă experiența aceea m-a făcut să realizez nevoia de filme și ficțiune care să spună o poveste despre dragoste mai apropiată de realitate. Nu neapărat povești mai fericite, dezbrăcate de dramele care ne fac umani, ci povești în care protagoniștii se luptă cu întrebări despre însemnătatea dragostei și aleg să iubească în ciuda dificultăților, ordinare sau extraordinare. Mult prea des, conflictul aduce personajul la un punct de criză – o alegere între datorie și stabilitate pe de-o parte, fericire și libertate pe de alta – iar personajul alege, previzibil, cea din urmă variantă. Gândiți-vă la personajul lui Meg Ryan în “Sleepless in Seattle”, care alege fericire și artificii cu personajul lui Tom Cruise, în loc să rămână cu logodnicul ei de treabă, dar plictisitor. Sau la Elizabeth Gilbert în “Eat. Pray. Love”, unde aceasta se eliberează de toate obligațiile (inclusiv de soțul ei) mergând într-o călătorie pentru a se găsi pe sine. Eu sunt interesată de poveștile care explorează complexitățile acestor alegeri, care arată personajele găsind o a treia cale printre tensiunile care ne definesc.

La fel cum subliniză Dreher, poveștile bune reflectă ambiguitățile vieții reale. Probabil acesta este motivul pentru care am fost atât de captivată de primele sezoane ale serialului “Mad Men”. Este o poveste alcătuită cu ambiguitate. Personajele sunt complexe, povestea arată cu măiestrie ideile caracteristice epocii, iar oamenii trebuie sală se lupte cu realitatea că a face ceea ce-și doresc nu înseamnă întotdeauna că vor primi ceea ce-și doresc. Poveștile nu sunt doar unelte prin care răspândim o ideologie. Poveștile ne spun ceva despre ce înseamnă a trăi.

O strategie care se bazează doar pe vorbe sau strategii politice ar putea câștiga pe termen scurt, însă pentru o schimbare de durată este necesară schimbarea culturală. Poveștile pe care le spunem modelează cultura. Dacă suntem îngrijorați cu privire la viitorul căsătoriei și la inegalitatea și șansele de viitor ale tinerilor ca Tanya, trebuie să ne folosim energia creativă și să spunem o poveste diferită despre dragoste.

Amber Lapp, IFStudies

Sursa foto: Photo by Olivia Hutcherson on Unsplash