Cît sîntem în trup sîntem tot timpul în strigătul ”binele pe care vreau să-l fac nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”
De aceea, conștienți fiind de continua ratare a standardelor lui Dumnezeu, este loc pentru fiecare să ne pocăim continuu și pînă la moarte.
Cînd vom fi în glorie, după ce Dummnezeu ne va fi dat de pămînt de mai multe ori, acolo, în Soarele Veșniciei, în Fața Tronului, va străluci aurul cu care Domnul ne-a lipit rănile făcute de alții, de noi înșine.
Dintre toate lucrările noastre acolo cel mai frumos va străluci POCĂINȚA, întristarea care este ca un arc, care este tras în spate, pentru a ne proiecta o bucurie și mai mare în față.
Nu faceți pocăința prea simplă și prea ușoară, pentru că este un urcuș greu, dar ce peisaje ni se oferă după asemena urcuș; este un drum îngust, dar la capăt este o poartă spre bucurie infinită.
Să ne pocăim, suferind nostalgic, recunoscînd, reamintindu-ne, repetînd ca într-un exercițiu sportiv aceleași mișcări pentru perfecționare, apoi El ne va restaura după harul Lui și după voia Lui ne va reactiva,în măsura în care Suveranitatea Sa o dorește și ne dorește să fim parte din lucrarea Sa.
În fiecare zi ne rușinăm de ratările și căderile noastre pentru ca Marele Învățător să ne ofere șansa de a scrie încă o zi, precum profesorul, atunci cînd studentul greșește, îi oferă încă o foaie de hîrtie pentru a scrie ”pe curat” ceea ce a rezultat în urma chinului de a face cît mai bine.
Pocăința este în același timp, paradoxal, dar care ni se oferă, și sîrguință personală; este pogorămînt din partea Domnului și urcuș din partea noastră; este rezultat al străpungerii Duhului și dorință lăuntrică de apropiere de Dumnezeu; este izvorîtă din dragostea de Tatăl, așezată de Duhul în noi și tînjire după Fiul, Mirele și Capul nostru; este începută în chilie, în cămăruța rugăciunii și desăvîrșită comunitar, în Adunarea Sfinților în închinare, în Biserică.
În urmă cu 15 ani eram răstignit între perfuzii, cu o fibrilație atrială paroxistică persistentă deja de 20 de ore. Medici și asistente se agitau în jurul meu, aparatele din jurul meu scoteau tot felul de sunete, unul dintre medici pregătea deja defibrilatorul electric și perfuzia pentru anestezie. I-am cerut medicului care se ocupa de mine, un om extraordinar să îmi spună onest ce am, diagnosticul și prognosticul. Mi-a explicat pe îndelete în ce situație mă aflu și că s-ar putea să fac un infarct, așa cum frații mei mai mari au făcut (tradiție de familie!). Am cerut să dau un telefon, ba chiar două. Unul, duhovnicului meu; celălalt, soției!
I-am spus duhovnicului: ”S-ar putea să mor zilele astea!”
Mi-a răspuns calm și netulburat: ”Nu vei muri! Stai liniștit!”
”Dar de ce credeți asta? Ce vă face să spuneți asta?”
Mi-a răspuns din nou, cu aceeași voce neschimbată: ”Nu ești pregătit încă! Nu te-ai pocăit destul! Nu ești gata! Cînd vei fi gata, atunci pleci! Pînă atunci … mai stai!”
A avut dreptate. Sînt aici și nu pentru că nu mi-am terminat parcursul profesional, nu pentru că trebuia să îmi văd nepotul, nu pentru că va fi trebuit să îl aduc pe lume pe ultimul copil și să îl văd crescînd, nu pentru că au rămas proiecte neterminate, ci … pentru că nu sînt șlefuit destul pe roata ca de olar a pocăinței permanente.
Sursa foto: Photo by Dulcey Lima on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter