Plonjând în întuneric: Despre încarnare, cu C.S. Lewis

Această idee l-a frământat pe C.S. Lewis (1898-1963). După ce fusese ateu o perioadă, Lewis tocmai se întorsese la credința creștină. Credința în Dumnezeu, spunea el, era cea mai bună modalitate de a percepe lumea și experiența umană, care apela atât la rațiunea, cât și la imaginația sa. Însă, Isus din Nazaret părea să nu se potrivească în această ecuație. Părea de prisos. Ce avea credința în Dumnezeu în comun cu El?

Modul lui Lewis de a privi această problemă a primit un imbold imaginativ după o conversație lungă cu colegul său, J.R.R. Tolkien, în septembrie 1931. Lewis a început să înțeleagă că creștinismul cuprindea mai mult decât niște noțiuni despre Dumnezeu și despre lume. Era, mai degrabă, o poveste – “marea narațiune” – care capta imaginația și deschidea noi moduri de a gândi. Crezurile au izvorât din această poveste adevărată și demnă de încredere, care era centrată pe Isus Cristos. Când este înțeleasă corect, această poveste atrăgătoare imaginar a nașterii lui Cristos ne relatează despre intrarea lui Dumnezeu în lume, pentru a o salva.

Lewis dezvolta această temă într-o predică remarcabilă pe care a ținut-o la Biserica Anglicană St. Jude din Hampstead pe 15 aprilie 1945, atunci când al Doilea Război Mondial se apropia de sfârșit. Pentru a-i înțelege metaforele, trebuie să știm că Lewis a învățat cum să plonjeze în 1930. Deși inițial a văzut această experiență doar ca pe ceva palpitant și plăcut, și-a dat seama că o putea folosi ca o analogie pentru ceea ce începea să i se pară ca fiind nucleul credinței creștine: întruparea.

Lewis le spune ascultătorilor să-și imagineze un plonjor care face un salt într-o apă adâncă, pentru a recupera un obiect prețios pierdut. Pe măsură ce înoată spre adânc, apa, din “caldă și luminată de razele soarelui”, se schimbă în “întunecată și rece ca gheața”. Apoi, “plămânii aproape că îi cedează” sub presiunea apei, în timp ce căuta obiectul pierdut prin “nămol și mâzgă”; apoi se îndreaptă către suprafață, ținând în mâini obiectul prețios, triumfător. Ce este acest obiect pierdut, dar prețios, care a meritat această periculoasă și dificilă coborâre? Este “natura umană.” Dumnezeu “a coborât în propriul univers și a urcat din nou, luând cu sine natura umană.”

Pentru Lewis, doctrina încarnării arată că Dumnezeu a coborât “în adâncul creației”, urcând și purtând “întreaga fire, mântuită, pe umerii Săi.” Întreaga strădanie și pericolul pe care-l înfruntă scafandrul este proporțională cu valoarea obiectului care a căzut în apa cea adâncă și în noroi. Dumnezeu coboară într-o lume distantă și întunecată, pentru a ne aduce acasă, unde aparținem cu adevărat și unde contăm, de fapt.

Lewis utilizează ideile despre mântuire pe care le găsim la scriitorii creștini timpurii, cum ar fi Irineu de Lyon și Atanasie din Alexandria. Poate credem că trebuie să ne ridicăm la suprafață prin puterile noastre, însă ideea creștină a întrupării îl prezintă pe Dumnezeu intrând în lumea noastră înghețată pentru a ne salva.

Biserica sărbatorește această temă în fiecare an, de Crăciun. Această poveste frumoasă poate rezona cu cele mai profunde intuitii umane despre viață, sentimentul că este ceva extrem de important dincolo de limitele experiențelor noastre. Această poveste are capacitatea de a schimba pe deplin felul în care ne vedem pe noi înșine și pe Dumnezeu. Lewis ne-ar îndemna să dăm curs celor mai profunde intuiții ale inimii umane care ne conduc către Cristos cel întrupat.

Alister McGrath, Australian Broadcasting Corporation

Sursa foto: Jeremy Bishop on Unsplash