Perspectivă: Profesorul de la Universitatea Harvard, Arthur Brooks, ne explică secretul fericirii (2)

BW: După cum știi, există încă un obstacol aici. Fostul tău coleg, Nicholas Eberstadt, a scris despre acest lucru: un număr însemnat de bărbați nu mai sunt interesați de muncă. Acest lucru este probabil o cauză majoră a numărului mare de “morți datorită disperării” pe care le observăm în SUA în ultimii ani. Care crezi că este cauza care determină ca un anumit număr de bărbați să nu-și dorească a interacționa cu munca?

AB: Vedem în economia modernă cală tot mai mulți oameni, nu doar bărbați, se găsesc într-un punct în care nu mai simt că au oportunitatea de a crea valoare în viețile altor oameni. Așa avem succes. Ne câștigăm succesul slujindu-i pe ceilalți, valorificându-ne viețile și creând valoare în viețile celorlalți. Când oameni sunt descurajați în a-și forma o familie, din a-i sluji pe ceilalți în comunitățile din care fac parte, din a face parte din forța de munca – nu mai simt că ar crea valoare. Acest lucru duce la disperare. Disperarea este opusul demnității. Demnitatea cere un singur lucru, un lucru necesar. Acest lucru este foarte important. În Chicago, un timp îndelungat, Francis George a fost cardinal romano-catolic. Într-o împrejurare, a ținut un discurs faimos celor mai bogați donatori în partea de nord a orașului, vorbind despre sărăcia care se găsea în partea sudică, spunând: nu uitați că săracii au nevoie de voi pentru a-i scoate din sărăcie. Apoi a adăugat: și voi aveți nevoie de săraci pentru a vă scoate din iad. Este o frază foarte îndrăzneață pentru strângerea de fonduri. Eu n-am folosit-o niciodată. Însă, concluzia este că oamenii au nevoie să fie nevoie de ei. Aceasta este baza demnității. Când nu mai e nevoie de ei – indiferent dacă este pentru o slujbă cu normă întreagă, pentru creșterea copiilor, pentru comunitate sau pentru alți oameni – atunci își pierd demnitatea; aceasta stă la baza disperării. Ce am descoperit este că oamenii care nu sunt implicați în forța de muncă, care nu au educație, de exemplu, și nu pot să se valorifice pe piața muncii, nu au copii și nici alte obligații, au șanse mai mari să consume droguri și alcool. În acest grup, decesele datorită supradozei sunt cu 400% mai multe. Sinuciderile sunt semnificativ mai multe. Din această cauză sunt numite “decese datorită disperării”. Cel mai potrivit ar fi să se numească decese datorită lipsei de demnitate.

BW: Am amintit de recenta carte a lui Paul Bloom, “The Sweet Spot”. Vorbește despre rolul suferinței. Vorbește despre creșterea copiilor, cum rolul de părinte este urmat de o anumită măsură de suferință. Însă, se pare că acest lucru face ca sentimentul de însemnătate și fericire să fie mai proeminent. Când există multă suferință, există și multă disperare, uneori chiar și lipsă de însemnătate. Însă lipsa suferinței este corelată de asemenea cu un frad redus de însemnătate și fericire. Punctul optim este în a avea un anumit grad de suferință, corelată cu o activitate în care e nevoie de tine, ca părinte sau muncitor. Cum te raportezi la relația dintre tine însuți și suferința și fericire, suferință și însemnătate în viața ta?

AB: Unii oameni vor despărți însemnătatea de fericire, însă eu nu fac acest lucru. Eu cred că însemnătatea este una din componentele fericirii. Este cea mai paradoxală componentă, deoarece – după cum ai spus – suferința, provocările, rezistența, a depăși obstacolele sunt lucruri foarte importante. Nimeni nu spune: “Știi cum mi-am dat seama care e scopul vieții? A fost în săptămâna aceea petrecută cu prietenii”. Nimeni nu spune acest lucru. Oamenii spun: a fost atunci când mi-a murit tatal, când am fost dat afară de la facultate și a trebuit să mă descurc singur. Oamenii vorbesc despre provocări și suferințe ca fiind acelea care i-au ajutat să își găsească scopul în viață. Cea mai întâlnită provocare este când îți crești copiii. La primul copil, nu ai niciun manual. Când am avut primul copil, părinții mei erau infirmi și locuiau în cealaltă parte a țării, socrii mei erau în Spania așa că nu aveam pe nimeni. A fost o perioadă de singuratate și a fost greu. Însă, ne-am dat seama de rolurile noastre în căsnicie, ne-am dat seama cine suntem noi ca părinți, cine ne dorim să fim și ce copil vrem să creștem. Copil după copil, provocarea se mărește, cu siguranță, iar durerea și suferința sunt și ele prezente. Însă, scopul și însemnătatea vieții cresc și devin puternice în aceste circumstanțe. Azi, când oamenii spun că vei fi mai fericit dacă nu ai copii, ceea ce spun de fapt este că te vei distra mai mult dacă nu ai copii. Problema stă în compromis. Vei avea mai multă distracție, însă vei avea mai puțină însemnătate și lipsa unui scop. În cele din urmă, nu e bine pentru tine, luând în considerare scara gradată a fericirii. Scopul, însemnătatea și satisfacția care vine din diferite răsplătiri ale vieții sunt tot ceea ce ai nevoie pentru a fi un individ cu adevărat fericit.

BW: Ai dreptate. Recenta ta carte, “Din putere în putere”, analizează ce înseamnă să trăiești o viață fericită și plină de însemnătate când treci la un capitol următor al vieții, dincolo de apogeul carierei. Care este mesajul cheie al cărții și ce legatură are cu fericirea?

AB: O mare majoritate de oameni, în special cei care muncesc din greu și au succes în viața profesională – la un moment dat, încep să își piardă abilitățile. Acest lucru se întâmplă înainte să-și dea seama și vor crede ca e ceva în neregulă cu ei și că sunt singurii care trec prin acest lucru. Ceea ce explic în carte este că în special doctorii, avocații, contabilii, profesorii (ca tine și ca mine) – meseriile unde e nevoie de gândire – experimentează un declin între vârsta de 35 și 50 de ani atunci când vine vorba de capacitatea de inovație și generarea de idei noi. Acest lucru e absolut normal și are de-a face cu “inteligența fluidă”, termen folosit de psihologul britanic Raymond Cattell în anii 1960-70. Ceea ce majoritatea dintre noi nu știu este că există o alta inteligență în umbră și care se observă doar mai târziu în viață, numită “inteligența cristalizată”: abilitatea de a învăța pe alții, de a împărtăși, de a da mai departe cunoștințele, de a sintetiza idei într-un cadru complex, de a scrie cărți mai bune sau de a fi profesori mai buni. Poate că nu vei putea descoperi o nouă teoremă matematică, dar vei putea scrie o carte despre un anumit fenomen. Subiectul abordat în carte este felul în care să îți proiectezi viața, indiferent de industria din care faci parte, pentru a putea trece de la inteligența fluidă la cea cristalizată, pentru a putea fi cât mai folositor, fericit și pentru a-i sluji pe ceilalți oameni într-un mod împlinitor până la sfârșitul vieții tale – cred că merităm lucrul acesta și îl putem face. Oricine poate să facă lucrul acesta. Cartea este un ghid pas cu pas despre cum să fii mai fericit la 80 de ani decât la 30.

BW: Din nou, bazându-ne pe noțiunea ta de inteligență cristalizată, mesajul tău pare să spună că există o cale prin care oamenii de 50 de ani sau mai mult pot să împărtășească înțelepciunea vieții sau cea profesională acumulată, iar aceasta să fie valoroasă și, într-un sens, mai dezvoltată. Pot avea o capacitate mai bună de a fi un senior într-o profesie sau într-o comunitate în stadiul vieții în care se găsesc decât aveau la vârsta de 35 de ani, de exemplu.

AB: Bineînțeles. Unul dintre motivele, după cum bine știi, pentru care cel mai bun scor la evaluarea predării în universități îl au oamenii de peste 70 de ani este deoarece ei au un nivel ridicat de inteligență cristalizată. Este mai ușor să înveți de la un profesor mai în vârstă decât de la unul mai tânăr. Îmi amintesc lucrul acesta de când eram student. Acum, tinerii profesori ma-ntreabă: care este secretul pentru a avea un scor ridicat la evaluarea predării? Le spun să aștepte 25 de ani. Așa că secretul este – dacă ne dorim să îmbătrânim frumos, fără frustrări, fără descurajări sau regrete – să avansăm de la inovator la instructor, indiferent ce înseamnă acest lucru în viața noastră. Este o binecuvântare. A ajunge de la inventator, de la a fi vedetă sau singurul proprietar la a fi cineva care împărtășește din înțelepciunea lui, cineva care este iubit pentru că face posibil pentru alți oameni evitarea anumitor lucruri. Nu toată lumea poate fi profesor ca tine și ca mine, însă oricine poate fi un instructor mai bun decât este în prezent. Acesta ar trebui să fie scopul. În carte vorbesc despre cum să ajungi la acel nivel, ce calificări trebuie să dezvolți și la ce lucruri să te gândești. Acesta este scopul cărții.

BW: Este vreo legătură între cartea ta și studiul faimos făcut la Harvard asupra dezvoltării adulților, care urmărește bărbați și femei de-a lungul vieții lor și încearcă să-și dea seama ce anume determină o viață fericită și cu însemnătate, atunci când aceștia se apropie de finalul vieții? Este vreo legatură?

AB: Da, există o legătură. Te referi la Harvard Study of Adult Development sau Grant Study, care s-a întins pe parcursul a 80 de ani. Din studiu au făcut parte și niște oameni faimoși care au absolvit la Harvard – JFK sau Ben Bradlee – între anii 1930 și 1941. De asemenea, din studiu fac parte și oamenii care nu au absolvit nicio facultate, pentru ca studiul să fie cat mai divers socioeconomic și rasial. Apoi, cuprinde partenerii subiecților inițiali, apoi copiii lor ș.a.m.d. Este un glob de cristal incredibil. Poți să vezi ce au făcut acești oameni la 20 și 30 de ani și cum au prezis aceste lucruri fericirea lor la 60, 70, 80 și 90 de ani. Este fascinant. Există multe practici diferite. Ne uităm la consumul de alcool, la exercițiu fizic și meditație și tendința de a fi în stare să înfrunți problemele. Însă, concluzia este ceea ce inițiatorul studiului și cel care l-a condus timp de 30 de ani, George Vaillant, a spus, când a fost rugat să sumarizeze descoperirile sale în câteva cuvinte: “Fericirea înseamnă dragoste” și punct. Acesta este un lucru foarte important și vorbesc foarte mult despre el în cartea mea. Dacă vrei să treci de la inovator la instructor, trebuie să-ți dezvolți viața în jurul principiilor dragostei. Dacă vrei să adopți cele patru obiceiuri ale fericirii despre care am vorbit mai devreme – credința (dragostea pentru divin), familia (dragostea pentru oameni, care este o legătură ce se îndoaie, însă nu se frânge și nu ar trebui niciodată să se frângă), prietenia (care este o relație voluntară bazată pe dragoste) și slujba în folosul altor oameni. Fericirea înseamnă dragoste, Brad.

BW: Este un mod grozav în care să ne terminăm conversația, Arthur. Apreciez timpul acordat și abia aștept să îti citesc cartea.

AB: Mulțumesc.

Brad Wilcox, Deseret

Sursa foto: Photo by Kate Kozyrka on Unsplash