”Pace și bună-învoire”… ca aventură dincolo de limite

Dacă asta s-ar cere, atunci mi-am găsit eu, cu apetit spre înfruntări de tot felul, o exegeză mai aparte. Este clar textul: pace cu ”oamenii plăcuți Lui”! Dacă nu sînt plăcuți Lui, atunci nu am pace cu ei! Textul este limitant. Ne circumscrie relațiile bune la nivel eclesial, în cel mai rău caz. Însă riscul pe care ni-l asumăm este să încurcăm categoriile: ”cei plăcuți lui Dumnezeu” cu ”cei care sînt pe placul meu”. O logică foarte convenabilă este cea de genul următor: ”dacă eu sînt plăcut lui Dumnezeu, atunci înseamnă că și cei care sînt pe placul meu sînt pe placul lui Dumnezeu, deci putem avea dărdălaș unii cu alții”.

Creștinul evanghelic este destul de sigur pe comunicarea sa cu Domnul Domnilor. Are siguranțe greu de zdruncinat. Una dintre acestea este că Dumnezeu ”moare” după noi, că îi ”este dor” de noi, cum ne este nouă dor de nepoței, că, vorba cuiva: ”dacă Dumnezeu ar avea frigider, atunci poza ta ar fi pe frigiderul Lui!”. Ce mai! Lui Tata din cer îi place de noi. De ce ne-am mai deranja cu alții, dacă tot avem bilet în rîndul 1 la Eschaton?

Un gînd incomod și deloc plăcut se ridică: De unde știu eu care sînt și care nu sînt oamenii plăcuți lui Dumnezeu? Cine a cunoscut gîndul Domnului? Cine i-a dat vreun sfat vreodată? Scriptura însă ne spune în alte părți: ”Ferice de făcătorii de pace, căci ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu” sau ”atît cît atîrnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii”, deci nu numai cu cei despre care ai putea crede că sînt plăcuți lui Dumnezeu (se înțelege precum crezi tu că ești neapărat plăcut Domnului!)

Crăciunul este un timp al aventurilor. Logos-ul s-a aventurat să ia carne. Iosif și Maria s-au aventurat să plece, magii s-au aventurat dincolo de al lor comod planetarium, păstorii s-au aventurat dincolo de pășune, părăsindu-și turma, toată lumea se mișcă dincolo de limite. De ce să nu îmi încalc limitele și eu? Limitele orgoliului, limitele egoismului, limitele pseudo-decenței și penibilului prost înțeles.

De acest Crăciun am hotărît să fac pace cît pot, cu cine pot. Dacă știu că cineva are ceva cu mine, dacă îmi amintesc vreo rană pricinuită cuiva, fie și printr-o vorbă sau gest, ce pierd oare cerîndu-mi iertare? Cît de mult pot coborî în demnitate, cerîndu-mi scuze? Cît de mult pot EU risipi, dacă mă umilesc?

Crăciunul este un timp în care trebuie să îmi dau poza jos de pe ”frigiderul lui Dumnezeu” și să pun fotografiile celor pe care i-am ignorat, celor pe care i-am disprețuit, celor despre care știu că mă dușmănesc sau îmi poartă pică cumva pentru vreun motiv real sau închipuit.

Noi, creștinii evanghelici, ne salutăm cu ”Pace”, dar de multe ori este doar parte a unui ethos, care ne-a intrat în ADN, un ritual social golit de semnificație. Nu putem avea pace cu ceilalți, dacă nu avem pace cu Dumnezeu și pace cu noi înșine mai întîi. Dacă Isus Cristos este Pacea noastră, așa cum ne spune Apostolul în Efeseni 2, dacă nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine, atunci pot decupa din ego-ul meu și îmi pot tăia voia pentru a mă umili, pentru a ”deveni penibil” și scandaliza ”decența” prin cererea de iertare publică acolo unde public am greșit.

Recent am făcut un astfel de gest și mi s-a transmis cu răutate: ”ai fost penibil!”. De acord! Măcar de Crăciun îmi pot permite același gen de aventură în ”penibil”, aventură pe care a încercat-oÎnsuși Dumnezeu, ghemuindu-se în pîntecul unei Fecioare, Eternul coborînd în scutece. ”S-a făcut de rîsul” eonilor Cel care a învățat să vorbească, fiind Cuvîntul, Cel care a învățat să meargă, fiind Calea, Cel care a dormit la sînul unei muritoare, fiind Lumina. Coborîrea în umilința cărnii pentru Fiul lui Dumnezeu este procesul care ne-a devenit paradigmă, model, tip, pentru orice umilință utilă celor plăcuți Lui, chiar dacă nu ne sînt plăcuți nouă.

Marius Cruceru, pentru Edictum Dei

Sursa foto: Mike Kotsch on Unsplash