Oscarurile din 2023 au fost un Târg al Deșertăciunii

Detaliile ceremoniei Oscar sunt modificate în fiecare an, pentru a ne ține în suspans. Cea mai îndrăzneață și prostească schimbare a ordinii lucrurilor, în 2023, a vizat covorul roșu, care nu mai era roșu. Și, la final, nici nu mai avea multe din aspectul unui covor: mai mult ca un preș, zgâriat și găurit de sute de tocuri ale celebrităților. Culoarea aleasă era “șampanie”, însă bănuim că un camion Starbucks a fost parcat în fața intrării în Teatrul Dolby și a stropit locul cu Oat Milk Chai Tea Latte. Evident avertizate în avans despre fundalul plictisitor, invitatele intreprinzatoare s-au îmbrăcat pentru a  ieși în evidență în culori vibrante sau pentru a emite o strălucire metalică – sau ambele, în cazul fabulos al Salmei Hayek, a cărei rochie părea să fie făcută din raze solare. La fel  de strălucitoare în argint și aur au fost Sigourney Weaver, Kate Hudson și președintele Academiei, Janet Yang. Dacă se poate trage o concluzie de la această seară, aceasta ar fi: să nu folosiți cuptorul cu microunde.

Gazda noastră a fost Jimmy Kimmel, care a coborât pe scenă cu o parasută, poanta fiind că tocmai coborâse dintr-un avion de vânătoare pilotat de Tom Cruise (o idee distractivă, dar nu la fel de distractivă ca predecesoarea sa: Regina Elisabeta a II-a sărind cu parașuta dintr-un elicopter la începutul Jocurilor Olimpice de la Londra, în 2012.) Cam asta a fost tot despre “Top Gun: Maverick”, care a câștigat premiul pentru cel mai bun sunet, și nimic altceva. Nu că Tom Cruise nu ar fi fost menționat. De fapt, ceea ce a fost cel mai remarcabil la monologul lui Kimmel, și care a zgâriat suprafața netedă a bunăvoinței sale, a fost modul în care l-a atacat pe Cruise și James Cameron (care, împreună, sunt recunoscuți pentru că au salvat industria filmului în ultimul an). “Cei doi tipi care au insistat să mergem la teatru nu au venit la teatru”, a spus Kimmel. A existat vreo urmă de regret sincer? Oamenii care, chiar și acum, cred în Premiile Academiei și în puterea lor de a presăra binecuvântări asupra unei vocații nobile, sunt răniți nu de controverse, ostentație, interferență politică, argumente aprinse privind diversitatea sau satire nefondate. Nu, ceea ce-i doare cu adevărat este indiferența. Cum a putit Cruise să stea deoparte? Ce e mai “Top Gun” decât Premiile Oscar?

Lipsa de respect – într-o variantă chiar mai vizibilă – l-a pus în dificultate pe Hugh Grant duminică după-amiază. Intervievat de Ashley Graham, pe covorul de culoare latté, Grant pur și simplu a refuzat să joace jocul. Când a fost întrebat cine l-a îmbrăcat în haine elegante, a refuzat să răspundă (“Croitorul meu” a fost întreaga sa mărturisire).  Având oportunitatea să declare că acesta era, ca pentru orice altă persoană aflată acolo, cel mai senzațional eveniment din istorie, el nu a fost nici mândru, nici ostil. Cu toate acestea, a lăsat impresia clară că ar fi fost la fel de fericit să rămână acasă cu o farfurie de paste și o carte educativă. Rugat să caracterizeze ceea ce se întâmplă în jurul său, el a răspuns, destul de rezonabil: “Vanity Fair”. De când cuvintele i-au ieșit din gură, lumea s-a divizat în două. Pe de o parte, avem Echipa Revistei, care crede, ca Graham, că Grant se referea la petrecerea Vanity Fair care, în mod obișnuit, urmează (și despre care se spune că depășește în amuzament) decernării premiilor Oscar. Pe de altă parte, avem Echipa Romanului, care susține că Grant a făcut referire la satira cuprinzătoare a lui William Makepeace Thackeray din 1848.

Cu riscul de a complica şi mai mult un conflict deja înverșunat, aş putea să susțin o a treia opţiune? Sunt doritori pentru Echipa Bunyan? Thackeray, în fond, nu a inventat expresia “Târgul deşertăciunilor”, dar se spune că i-a venit în minte ca ultimă găselniţă, în timp ce zăcea în pat. A furat titlul din “Călătoria pelerinului”, de autorul puritan John Bunyan, în care există într-adevăr un oraş numit Cetatea Deșertăciunii. Marfa disponibilă la târgul local include “case, onoruri, domnii, desfătări, plăceri și petreceri de tot felul, trupuri și suflete, argint, aur, mărgăritare, pietre scumpe și tot ce vrei. Ba mai mult, în târgul acesta se pot vedea în toată vremea înșelători, mișelii, jocuri, spectacole, nebunii, maimuțăreli și altele de felul acesta.” Dacă asta era ceea ce gândea într-adevăr Grant, în timp ce scruta încăperea, atunci Graham a avut dreptate când a afișat cel mai curajos zâmbet şi a trecut la următorul invitat.

Odată ce evenimentul a început, sub comanda lui Kimmel, nu a mai fost loc pentru atacuri sau blasfemii. Câștigătorii și cei învinși s-au comportat cu toții aproape jalnic de bine, iar retorica, așa cum cere tradiția, a fost una nemilos de înălțătoare. “Visurile sunt ceva în care trebuie să crezi”, a declarat Ke Huy Quan. A arătat spre camera de filmat și a adăugat: “Vă rog să vă păstrați visele vii.” Nelăsându-se mai prejos, Michelle Yeoh ne-a îndemnat să “avem vise mărețe; și visele se împlinesc” (inundații, incendii de pădure și furtuni de vise – clima nu este niciodată calmă în California). Nu știrbim din meritele unor actori atât de talentați, populari și plăcuți dacă arătăm că, la apogeul bucuriei lor, ca mulți alți învingători înaintea lor, nu au putut să nu folosească limbajul fluent al lumii Disney. “Când îți pui o dorință, visele tale devin realitate”, ni s-a spus convingător în “Pinocchio” – nu în versiunea întunecată și ursuză a lui Guillermo del Toro, care a câștigat premiul pentru cea mai bună animație a anului, ci în originalul din 1940.

Puterea extraordinară a acestor iluzii luminoase este atât de mare încât își aruncă strălucirea peste tot, oriunde, în același timp. Astfel, atunci când “Navalnîi” a fost premiat ca cel mai bun film documentar, și când soția lui Alexei Navalnîi, Yulia, a folosit ocazia pentru a se adresa direct soțului ei (“Fii puternic, iubirea mea”), ne-am trezit cântând un imn despre un moment de la Hollywood. Realitățile dure ale cazului – liderul unui partid politic, închis pe baza celor mai nefondate acuzații, într-o țară grav amenințată de colapsul normelor democratice – au fost, într-o anumită măsură, spălate și dizolvate în bunăvoința televizată. Așadar, care a fost efectul acordării premiului: a aruncat o lumină valoroasă asupra unei nedreptăți care trebuie îndreptată sau reflectoarele ieftinesc cauza?

Încă o dilemă: simți că o emoție exprimată în public este mai sinceră sau mai puțin sinceră atunci când afli că este rezultatul final al unei campanii orchestrate? Pe 8 martie, ziarul The Times a publicat un articol înfricoșător, de Irina Aleksander, despre strategii profesioniști ai Oscarurilor care, timp de luni întregi și cu costuri imense, creează cele mai eficiente modalități prin care cei aspiranți la un premiu Oscar își pot crește șansele de a câștiga. Bătălia are două faze; dacă ești nominalizat, conform unei tactici, “faza a doua este despre consolidarea și definirea ta în competiție”. Ceea ce observăm la televizor, prin urmare, este punctul maxim de consolidare. Și eu care credeam că totul era despre filme. Eroarea supremă a lui Andrea Riseborough de anul acesta a fost să sară peste echipele de strategii și să-și recomande interpretarea din “To Leslie” prietenilor – Dumnezeu să ne ferească. Cine a crezut că asta ar fi un plan bun?

Spre marea dezamăgire a iubitorilor de haos, noaptea a trecut fără incidente neplăcute. Arena a fost încântată de un măgar mic și liniștit, apoi de cineva îmbrăcat într-un costum de blană, demonstrând virtuțile filmului “Cocaine Bear”. O combinație promițătoare, dar, din câte știm, primul animal nu a profitat de stocul celei de-a doua. David Byrne, interpretând una dintre melodiile nominalizate, era o viziune în albul cel mai pur, de la gât până la picioare; era ca și cum îngerul Gabriel ar fi decis să se reprofileze ca dentist. Încetul cu încetul, a devenit evident că ceremonia Premiilor Academiei, după o serie de calamități, se întoarce la vechile obiceiuri. Cu siguranță, vor fi schimbări în peisajul cultural, dar nu va fi nicio poveste neașteptată. Ascultați-o pe Deepika Padukone, o stea cu o putere colosală  a temeliei filmului indian, prezentând numărul muzical frenetic și triumfător din “RRR”. Pe lângă faptul că “ilustrează temele anti-colonialiste ale filmului”, a spus Padukone, “este și o piesă de succes”. Dacă memoria nu mă înșeală, exact așa a fost descris și “Gandhi” când a câștigat Premiul pentru cel mai bun film în 1983. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Anthony Lane, The New Yorker