Oboseala spirituală – partea I

2 Corinteni 4: 16-18

De aceea, noi nu cădem de oboseală.

Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece,

totuși omul nostru din lăuntru se înnoiește din zi în zi.

Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează

pentru noi tot mai mult o greutate vecinică de slavă.

Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd,

ci la cele ce nu se văd;

căci lucrurile cari se văd sînt trecătoare,

pe cînd cele ce nu se văd sînt vecinice.

Trăim în mijlocul unor generații permanent obosite. Tonele de cafea, mulțimea de energizante, mijloacele de relaxare moderne, tipurile noi de yoga nu prea mai ajută. Pentru că există mai multe tipuri de oboseală și împotriva unor anumite forme de epuizare emoțională și sufletească mijloacele obișnuite nu prea mai sînt de folos.

Ce binevenită este epuizarea fizică după o zi de muncă în natură! Ce bună sfîrșeală după o zi petrecută în bibliotecă, între cărți! Ce satisfăcătoare trăire după o noapte nedormită lîngă un copil care suferă și spre dimineață se simte mai bine!

Dar există și o altfel de oboseală, rudă bună cu acreala, soră cu frustrarea și amărăciunea, mai ales atunci cînd ai muncit, ai sacrificat, te-ai zdrobit și nu ești apreciat, răsplata întîrzie, ești uitat. Există un soi de oboseală pe care doar urmașii lui Cristos o pot experimenta. Este oboseala spirituală a celui care se împleticește pe cale, a celui care nu mai are resurse să meargă mai departe.

Metafora Căii este recurentă în literatura spirituală și tema creștinului care cade de oboseală este, de asemenea, destul de prezentă. Tocmai revizitez împreună cu studenții mei Călătoria creștinului a lui John Bunyan. Cine dintre noi, care va fi parcurs vreun traseu turistic solicitant sau vreun marș militar de zeci de kilometri sau vreo călătorie lungă pe jos, nu va fi experimentat acel soi de sfîrșeală care duce la abandon? Ceva asemănător se întîmplă și în plan spiritual.

Mă întorc din nou la același personaj fascinant, care, în ciuda faptului că este în închisoare, strigă: „Bucurați-vă întotdeauna în Domnul, iarăși zic: Bucurați-vă!”. Apostolul ar fi avut toate motivele să fie obosit de relații, de „lucrarea Domnului”, de viață și să spună: „M-am săturat! Îmi ajunge!”.

În cei 37 de ani de la convertire am trecut de mai multe ori prin astfel de văi. La ultima dintre aceste călătorii în lumea gîndurilor umbrite, textul din 2 Corinteni capitolele 3 și 4 mi-au arătat o parte din cauzele care pot produce epuizarea spirituală și lehamitea de cele sfinte.

În versetele citate mai sus conectivul „de aceea” dezvoltă o relație cauză-efect. De ce Pavel nu cade de oboseală? În text se dezvoltă o serie de tensiuni care ne duc cu bănuiala spre platonismul clasic: vizibil-invizibil, temporal-etern, palpabil-imaginabil… Ce anume îi alungă totuși autorului oboseala spirituală despre care vorbește? Cum anume se înclină această balanță a opozițiilor construite peste structurile de gîndire platonice: „greutate veșnică de slavă” opusă „întristărilor ușoare, de o clipă”?

Cînd obosim spiritual, creștini fiind totuși, ca unii care am gustat din Apa Vie și din Pîinea Vieții? Iată cîteva posibile răspunsuri:

1. Cînd căutăm slava noastră, nu slava lui Dumnezeu. Începînd din capitolul 3:1, Pavel își descrie motivațiile pentru care lucrează pentru corinteni: „avem nevoie să ne lăudăm noi”? După ce face referire la slujba lui Moise și la slava de care acesta s-a bucurat, spune: „Dacă slujba aducătoare de osîndă, a fost slăvită, cu cît mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? Și în privința aceasta, ce a fost slăvit nici n’a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era trecător, era cu slavă, cu cît mai mult va rămînea în slavă ce este netrecător! Fiindcă avem dar o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală” (3:9-12). Cînd căutăm propria glorie, popularitatea, like-urile și aprecierea oamenilor, acestea nu vor fi niciodată de ajuns. Și cînd vom fi primit gloria trecătoare a popularității, recunoașterea vremelnică omenească, vine curînd confruntarea cu Cel care nu își împarte slava cu nimeni și ne vedem dezgoliți, așa cum spune Ioan Apostolul: „săraci, orbi și goi”. Toate încercările noastre de a atrage lumina reflectoarelor asupra noastră ne epuizează, pentru că niciodată nu va fi destul.

Va urma.