Obiceiuri ale perseverenței – Atletismul, harul și etica creștină a muncii

Poate că nu ai realizat asta atunci, dar, dacă ai fost soldat, atlet sau fermier, ai fost provocat să înveți ce înseamnă adevărata muncă, spre deosebire de un număr din ce în ce mai mare de oameni moderni. Ți s-a prezentat o provocare obiectivă, concretă – antrenamentul pentru bătălie, munca pe teren, exercițiile pentru ziua meciului – și fie ai depus efortul necesar pentru a avea succes, fie ai obosit și ai renunțat repede. Fie ai demonstrat că nu ai puterea de a continua să te străduiești, în ciuda obstacolelor, să perseverezi și să-ți atingi scopul, fie ai găsit această putere, cu ajutorul antrenorului și a coechipierilor, bineînțeles.

Oricare ar fi experiența ta ca soldat, atlet sau fermier, Scriptura e gata să completeze, să suplimenteze să refacă sau să anuleze experiența noastră personală (sau lipsa ei) și să ne învețe despre etica creștină a muncii – spre bucuria noastră, binele celorlalți și gloria lui Cristos. Unul dintre aspectele clasice la care se întoarce Scriptura pentru a ne face să reflectăm asupra eticii muncii este menționarea ocupațiilor concrete și obiective ale soldaților, atleților și fermierilor.

Asemenea apostolului 

În Timotei 2:1-7, Pavel are în vedere înaintarea Evangheliei prin facerea de ucenici. El a încredințat Evanghelia ucenicului său, iar acum el îl însărcinează pe Timotei să o încredințeze „la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2:2). Asta cuprinde dintr-o dată patru generații: Pavel – Timotei – „oameni de încredere” – „alții” – și se înțelege faptul că acei „alții” vor face ucenici și ei din „alții”, la rândul lor.

Dar pe cât de simplu poate să sune planul de răspândire a Evangheliei, lucrarea în sine nu este ușoară. Lumea, corpul nostru și diavolul se vor opune aproape constant și adesea în cele mai nepotrivite momente. Însuși Pavel scrie din închisoare. Timotei înțelege riscurile situației: dacă astfel de eforturi dedicate înaintării Evangheliei l-au băgat pe Pavel în închisoare, cât va dura până când îl vor prinde pe Timotei? Dar în loc să stea departe de slujire, Pavel își încurajează ucenicul: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Cristos”, după care introduce exemplele din 4-6: „Niciun ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste. Şi cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli. Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele”. 

Să începem mai întâi cu ceea ce li se cere soldaților și ale fermierilor, după care vom discuta mai pe larg despre atletism.

Asemenea soldaților și fermierilor 

Chiar dacă armata și munca câmpului îți sunt lipsite de familiaritate, cum îmi sunt mie, natura generală a muncii este destul de clară. 

Soldații sunt oameni „sub stăpânire” (Matei 8:9, Luca 7:8), care nu lucrează singuri, ci împreună cu alți soldați (în cete sau batalioane). Un singur campion antrenat care are o armă poate să fie un adversar formidabil – asta până când întâlnește sute sau mii învățate să acționeze ca unul singur. Puterea armatei vine din forța sa colectivă: bărbați antrenați să acționeze împreună, sub autoritatea și îndrumările clare ale unui comandant competent. Și ca să facă asta – atât pentru a se pregătiți de luptă, cât și pentru a rămâne pregătiți – soldații trebuie să învingă tentația de a fi „încurcat cu treburile vieţii”.

Soldatul a fost scos din contextul unei vieți civile normale și a fost introdus într-un nou mediu în care să se antreneze și să stea pregătit să acționeze pentru a-i proteja pe civili. Iar soldatul bun, spune Pavel, își dorește „să placă celui ce l-a scris la oaste”. El refuză tentațiile imediate și confortul vieții civile, de dragul chemării lui și, la sfârșit, se bucură de o satisfacție mai mare și mai persistentă decât abandonarea misiunii pentru niște trivialități.

În mod asemănător, deși diferit, munca câmpului presupune atât activitate de anticipare, cât și activitate fizică. Fermierii planifică, cultivă și însămânțează, erbicidează, așteaptă cu răbdare ploaia și creșterea și, în cele din urmă, se ocupă de munca grea de recoltare. Făcând așa, fermierii țin în mâinile lor răsplata, bucurându-se de ea, așa cum se cuvinte: „prima parte din recoltă”. Avem multe de învățat de la fermieri, nu doar despre munca grea și despre anticiparea răsplății, ci și despre răbdare: „Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape” (Iacov 5:7-8).

Asemenea atleților 

Este posibil ca Pavel, în special, să aibă mai multe să ne învețe prin atletism decât ne așteptăm la prima vedere. În plus față de 2 Timotei 2:5, el folosește imagini din lumea atletismului în 1 Corinteni 9:24-27; Filipeni 3:13-14; 1 Timotei 4:7-8; și 2 Timotei 4:7. De asemenea, Evrei (care nu a fost scrisă de Pavel, ci de cineva din cercul său, precum Luca) recurge la imagini despre atletism (Evrei 5:13-14; 12:1-2, 11-13). Lecția din 2 Timotei 2 este consecventă cu descrierea atletismului din alte părți ale scrisorilor lui Pavel și din Evrei.

În primul rând, maturitatea vine prin antrenament, nu din inerție sau prin satisfacerea dorințelor de confort imediat. Adică, chiar înainte de competiție, chiar înainte de disconfortul de îndurat în ziua cursei, atleții trebuie să treacă obstacolul antrenamentului. Antrenamentul eficient presupune disconfort (Evrei 12:11). Corpul nu este pregătit prin destindere, ci prin stres și încordare, și mai ales prin persistența în disconfort. Atât trupul, cât și mintea sunt „deprinse, prin întrebuinţare” (Evrei 5:14), ducând la maturitate. „Cei dintre noi care suntem maturi”, scrie Pavel, „aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti” (Filipeni 3:13-15). Orice pregătire, fie ea trupească sau spirituală, necesită o anumită măsură de trudă și eforturi (1 Timotei 4:7-10).

În al doilea rând, în competiția propriu-zisă, sportivii persistă în ciuda oboselii, frustrării, descurajării și durerii. Învățând să înfrunte și să suporte disconfortul în timpul antrenamentului, corpul și voința sunt pregătite să fie rezistente în ziua cursei. Versetul 5 evidențiază o ispită specifică care trebuie învinsă: nerespectarea regulilor. „Şi cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli.” Fie că se află în perioada de antrenament sau în timpul competiție, atletul de succes știe că dorințele sale subiective nu sunt superioare regulilor obiective ale concursului. El nu este deasupra cursei sau jocului. El nu se poate antrena sau concura după bunul său plac, conform dorințelor sale de moment, ci trebuie să dovedească autocontrol. Aceasta este și mărturia lui Pavel în 1 Corinteni 9:24-27:

„Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

În al treilea rând, și cel mai important, în toate pasajele Noului Testament, cheia pentru a îndura disconfortul este concentrarea pe recompensă. Indiferent dacă este vorba de antrenament sau de evenimentul în sine, Pavel și autorul Epistolei către Evrei atrag atenția asupra recompensei, coroanei, premiului – un element vital care face ca lecția aceasta de etică a muncii să fie una creștină. Pavel îndreaptă în mod explicit atenția către premiu: „Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!” (1 Corinteni 9:24). Coroana nepieritoare care ne așteaptă nu este cireașa de pe tort, ci răsplata pe care trebuie să o avem în vedere și de care trebuie să ne amintim, pentru a ne face să continuăm atunci când întâmpinăm obstacole și rezistență. Pavel însuși, când ajunge la sfârșitul „cursei” sale, nu se rușinează să atragă atenția (ci o face intenționat) asupra recompensei care, prin anticipare, i-a alimentat perseverența:

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa* neprihănirii, pe care mi-o va da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:7-8).

Dar nu numai Pavel face asta. De unde a învățat el acest lucru? Nimeni nu ne învață să privim la răsplată ca Isus, în învățătura sa, în exemplul său și nu numai.

Asemenea lui Isus 

În învățătura sa, Isus ne atrage din nou și din nou atenția asupra recompensei care este „de la Tatăl vostru” și „ în ceruri”. Numai în Matei 5-6, el menționează explicit răsplata de nouă ori (și apoi o face din nou în 10:41-42; a se vedea și Marcu 9:41 și Luca 6:23, 35). Poate că acest fir simplu, aproape hedonist, a fost cel care l-a determinat pe Pavel să surprindă un aspect al învățăturii lui Cristos: „Este mai ferice să dai decât să primești” (Fapte 20:35).

Totuși, la fel de clară ca învățătura lui Isus este și puterea exemplului său. Capitolul al unsprezecelea din Evrei ne atrage atenția, de mai multe ori, asupra recompensei viitoare (10:35; 11:6, 26) și apoi îl prezintă pe Cristos însuși ca paradigmă a continuării și a perseverenței prin durere, privind la recompensă:

„Şi noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12:1-2).

Când ne uităm la Isus, ne uităm la Cel care a îndurat El Însuși cea mai mare durere și rușine – crucea – privind la răsplata Sa: „pentru bucuria care I-a fost pusă înainte”, adică să fie așezat la dreapta Tatălui său. El și-a încheiat parcursul privind la răsplată. Tot astfel, în mod asemănător, și privind la El, Epistola către Evrei ar dori ca noi să alergăm cursa noastră cu perseverență, să nu obosim sau să slăbim în putere, ci să ne ridicăm mâinile obosite și să ne întărim genunchii slăbănogiți (Evrei 12:1, 3, 12).

Asemenea creștinului 

Isus nu numai că ne-a învățat să privim la răsplată, dar a și pus în practică ceea ce ne-a învățat. Finalizându-și lucrarea și obținând victoria crucii, ne-a asigurat pe noi, cei care avem credință în El, ca fiind ai Săi. Rețineți acest lucru: nu noi câștigăm asta prin sfântul nostru curaj, ci El ne-a câștigat prin al Său. Noi continuăm să luptăm, așa cum a făcut Pavel, „întrucât şi eu am fost apucat de Cristos Isus” (Filipeni 3:12). Nu inversați ordinea. Sclavia sau libertatea depinde de succesiune. Demersul perfect al lui Cristos vine mai întâi, iar apoi face posibil efortul nostru imperfect, dar în creștere. Sau, ați putea spune, acceptarea deplină a lui Cristos vine mai întâi; apoi El se apucă să lucreze la etica noastră de muncă.

Așadar, un fir comun leagă etica muncii soldaților, sportivilor, fermierilor, lui Cristos însuși și creștinilor deopotrivă: recunoaștem și ne asumăm particularitățile chemării noastre; ne stăpânim pe noi înșine pentru a învinge dorințele cărnii; rezistăm la disconfort, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru răsplată, pentru bucuria mai mare promisă la sfârșit, care pătrunde în prezent pentru a da sens și putere să continuăm să ne străduim tot mai mult.

Și ceea ce face tema eticii muncii să fie creștină, și nu pur și simplu umană, este următorul lucru: facem totul cu perseverență, din plinătatea și siguranța sufletului, nu din goliciune și nesiguranță, știind că „şi eu am fost apucat de Cristos Isus”.

Un articol scris de David Mathis pentru Desiring God

(https://www.desiringgod.org/articles/habits-of-grit ).