Am ajuns cu citirea Sfintelor Scripturi, în cadrul programului de citire alcătuit de Robert Murray M’Cheyne, la cartea 1 Împărați, cap. 11. Acest text ne pune înainte parcursul și finalul domniei lui Solomon. Solomon! Omul care ajunge atât de sus, dar care se prăvălește în cele mai adânci hăuri. Omul care începe atât de promițător, dar sfârșește atât de dezamăgitor. O domnie strălucită care încheiată în ruine. Ființa umană, în general, a fost descrisă la un moment dat ca fiind o „ruină măreață”. Descrierea aceasta se potrivește perfect în dreptul lui Solomon. Să facem câteva observații pe margine textului.
În primul rând, privind la începutul, parcursul și finalul domniei lui Solomon ne amintim că un început bun și un parcurs strălucit nu garantează același gen de final. Cine ar fi crezut că fiul lui David, omul care a zidit templul și care a rostit aceea impresionantă rugăciune în fața altarului, va sfârși în felul acesta? Cât timp trebuie să veghem? Atâta timp cât inima noastră bate! Vom fi încolțiți de vrăjmaș până în ultimul ceas, până în ultima clipă! Căderea este o posibilitate permanentă.
În al doilea rând, prăbușirea începe întotdeauna în forul lăuntric și abia mai târziu se manifestă în exterior. În textul citit există un cuvânt care se repetă: inimă! „«Să nu intrați la ele și nici ele să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreșit inimile spre dumnezeii lor” (v. 4); „Și nevestele i-au abătut inima” (v. 3); „Nevestele i-au plecat inima spre alți dumnezei și inima nu i-a fost în totul a Domnului Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David” (v. 4); „Domnul s-a mâniat pe Solomon pentru că își abătuse inima de la Domnul” (v. 9). „Fii cu luare aminte asupra ta însuți (…)!” îi spunea apostolul Pavel lui Timotei (1 Timotei 4:16).
Când ai stat ultima oară pentru a privi adânc în inima ta? Știu, pare o pierdere de vreme. Când avem atât de multe lucruri de făcut, când atât de multe proiecte și oameni ne așteaptă…Doar pare. Tocmai lipsa vegherii și a cercetării lăuntrice i-a făcut pe mulți să cadă și a anulat mult bine. Exemplele concrete vă sunt bine cunoscute. „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima!”, ar trebui să fie u rugăciune zilnică (Ps. 139:23).
În al treilea rând, omul care este capabil de cele mai nobile înfăptuiri este capabil și de cele mai rușinoase demersuri. Cât de mult și-ar fi dorit împăratul David să zidească o casă Domnului! Nu primește însă cinstea aceasta, care îi este rezervară fiului lui, Solomon. Acesta se achită de sarcina încredințată într-un mod ireproșabil. Doar că, același om care primește cinstea de a zidi templul și, astfel, de a inaugura o nouă etapă în lucrarea lui Dumnezeu, este cel care zidește altare și temple păgâne: „Atunci, Solomon a zidit pe muntele din fața Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoș, urâciunea Moabului, pentru Moloc urâciunea fiilor lui Amon. Așa a făcut pentru toate nevestele lui străine, care aduceau tămâie și jertfe dumnezeilor lor” (v. 7-8). Aceasta ne conduce la ultima observație:
În al patrulea rând, Dumnezeu nu acceptă rivali. Solomon nu dărâmă templul Domnului, nu surpă altarul de acolo, ci adaugă! Atunci când spunem că Dumnezeu este „sfânt”, afirmăm, printre altele, unicitatea Lui. Nimeni nu este ca El și nimeni nu face lucrări minunate ca ale Lui! (Exodul 15:11). Cel de trei ori sfânt este un Dumnezeu gelos! Să ne cercetăm inima: orice altar care Îl sfidează trebuie surpat și înlăturat. Va veni, ne spune profetul Isaia, o zi în care numai Domnul va fi înălțat (vezi Isaia 2). Să ne pregătim pentru acea zi înălțându-L numai pe El, aici și acum!
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter