Read it Later
You did not follow anybody yet.

Loving Life in an Assisted Living Community | Rosewood Village

sursa foto

Există mai multe tipuri de iubiri. Grecii le-au dat nume diferite unora dintre acestea. Noi avem dragoste, iubire și amor, dar nu avem nume pentru cea mai trebuitoare formă de iubire, pentru cea după care tînjim cu toții, dragostea pe care am admira-o în lacrimi, în fața căreia am îngenunchea… este dragostea necîntată de poeți, prea puțin descrisă de scriitori, aproape deloc imaginată de regizori.

Ne îndrăgostim, ne căsătorim, ajungem în fața preoților, pastorilor și ne spunem legămintele: „la bine și la rău, în sănătate și în boală, în bogăție și în sărăcie, pînă cînd moartea ne va despărți”, dar fiecare ne gîndim la bine, sănătate, bogăție și viață, niciunul nu ne gîndim la rău, boală, sărăcie și moarte.

Ieșim la o cină romantică, mergem împreună în concedii, ne naștem și ne îmbrățișăm copiii și în anii buni ne imaginăm că toate vor merge la fel, din bine în mai bine, într-o mișcare scalară, pînă cînd filmul proiectat de imaginația noastră contaminată de povești siropoase se termină undeva cu o scenă în care un cuplu de bătrînei grizonați se îmbrățișează zîmbind cu danturi perfecte în fața unor nepoți perfecți.

Viața este un pic mai vie decît imaginile din revistele colorate abundent ale Martorilor lui Iehova. Viața ne va oferi și necazuri, așa cum ne-a spus Însuși Mîntuitorul, prigoniri, uneori chiar din partea celor din familia apropiată, boli, ispitiri, încercări, alunecări, trădări, jigniri, căderi, mînii, nervi, moarte, văduvie.

Puteți să mă credeți sau nu, dar nu toți vom muri înconjurați de nepoți și strănepoți, pe un pat alb, curat, la vîrsta de 99 de ani, plecînd dintr-o comă ușoară, zîmbitori și senini. Moartea nu se piaptănă și nu se machiază. Este hidoasă și harnică. Boala este urîtă și eficientă. Și pentru că toți sîntem muribunzi, toți sîntem bolnavi terminali, avem nevoie de o altfel de dragoste, și anume de aceea care este descrisă doar de Sfintele Scripturi, de Revelația lui Dumnezeu, care El Însuși se definește ca fiind Dragoste. Dumnezeu este Dragoste, ne spune Apostolul Ioan.

Acel soi de dragoste nu vine din furtuna hormonală, nu se găsește între dopamină, epinefrină, oxitocină și adrenalină, nu o putem stîrni și nu o putem păstra, nu o putem aprinde și nu o putem stinge, este o… flacără a Domnului, așa cum ne spune Cîntarea Cîntărilor, o aprinde El și o stinge o dată cu viața, pentru că El este sursa unei asemenea iubiri: Dumnezeu este dragoste!

El ne umple de acest soi de iubire și paharul ne este plin de peste buză spre celălalt.

Această dragoste este dragostea care „acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul și suferă totul” (1 Corinteni 13)

Această dragoste acoperă ceea ce ochiul nu mai acoperă, semnele bătrîneții, vergeturile, ridurile, petele maronii, celulita, pleoapele căzute, pungile de sub ochi, firele de păr alb, defecte din naștere sau adăugate, scădințe în caracter, temperament de netratat, greșeli pentru care nu s-a cerut iertarea, toate acestea le acoperă dragostea și trece mai departe.

Această dragoste crede în ciuda oricărei previziuni realiste că celălalt încă are șanse, că se va schimba, că totul va fi bine pînă la urmă, că nu-i totul pierdut, crede într-un viitor improbabil, crede în cele ce nu pot fi imaginate și văzute deocamdată, aude vorbe de iubire care încă nu sînt auzite, vede gesturi de afecțiune acolo unde încă este împietrire, simte îmbrățișare acolo unde încă este încrîncenare.

Această dragoste nădăjduiește împotriva oricărei speranțe fragile, speră că cele crezute vor căpăta viață, visează împotriva disperării, se refugiază în fața portretului care depictează cea mai bună variantă a celuilalt. Precum marinarii care văd albatrosul și simt mirosul de alge, știind că urmează pămîntul, precum pilotul care așteaptă fereastra între nori pentru decolare, precum agricultorul care așteaptă ploaia, precum stuparul care așteaptă floarea, precum viticultorul care așteaptă soarele, dragostea aceasta tînjește în speranță nedisperantă.

Această dragoste, mai mult decît atît, atunci cînd nu mai are putere să acopere, atunci cînd este epuizată, atunci cînd credința slăbește și cînd nădejdea piere… alege să sufere totul, dar nu abandonează, nu pleacă, pentru că a spus: și la bine și la rău, și în sănătate, dar și în boală, și în bogăție, dar și în sărăcie, pînă cînd moartea ne va despărți.

Această dragoste așteaptă plîngînd, tînjește suspinînd, pentru că… pînă la urmă va fi bine. Îi sînt dator unei asemenea iubiri, care a acoperit, sperat, crezut și suferit pînă cînd au apărut primele schimbări și promisiunile transformării. Soția mea a stat în răbdare lîngă coconul dizgrațios așteptînd să iasă fluturele, a așteptat să treacă ploaia ca să iasă arcul de culori de mai tîrziu.

Ce altceva este căsnicia decît un asemenea parcurs al așteptărilor în reciprocitate, un drum împreună spre cea mai bună variantă a ceea ce am putea deveni, înflorind sub picurul unei asemenea iubiri?

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close