Nu-ți irosi viața urmându-ți pasiunea

Privite în ansamblu, astfel de povețe sunt niște sfaturi groaznice, care îi vor paraliza pe cei care le urmează, în loc să-i elibereze. În ce privește găsirea adevaratei tale direcții și înțelegerea scopului vieții, aceste pretenții nu sunt decât niște bomboane, care vor da inevitabilele dureri de stomac celor care le consumă.

Luați aminte la câteva din trăsăturile problematice ale fiecărei povețe:

Fiecare sfat reprezintă o abstractizare.

Fiecare sfat este o chemare autoreferențială de a privi în interior, mai degrabă decât în sus sau în jur.

Fiecare sfat este individualist, fără a ține seama de locul sau comunitatea de apartenență.

Fiecare sfat presupune că îți poți identifica pasiunea doar gândindu-te la ea.

Fiecare sfat presupune că scopul vieții este împlinirea de sine.

Adevărul este că găsirea pasiunii este produsul muncii făcute cu dedicație și credincioșie, care este realizată pentru gloria lui Dumnezeu, deoarece asta îți este îndatorirea. Adeseori, romantizăm eficacitatea statului degeaba și a gândirii de tipul: “Oare, ce aș vrea să fac?”. Ne purtăm de parcă răspunsul individualizat la această întrebare ar trebui stabilit în afara oricărui alt aport. În acest fel de gândire este dată la o parte providența lui Dumnezeu și comunitatea în care providența lui Dumnezeu ne-a așezat și ne-a modelat viețile. De asemenea, lipsește învățătura biblică care ne spune răspicat că scopul vieții este sacrificiul de sine după voia lui Dumnezeu, iar nu auto-împlinirea individualizată. 

Apostolul Pavel ne spune în Filipeni 2:3-8: “Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.

Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,

ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”

Am meditat la aceste lucruri și am dat peste un pasaj din cartea lui David Brooks, “The Road to Character”, pe care o găsesc instructivă și de mare ajutor în acest subiect:

“Ar trebui să vă puneți anumite întrebări: Care este scopul vieții mele? Ce vreau de la viață? Care sunt lucrurile pe care le prețuiesc cu adevărat, pe care nu le fac ca să impresionez sau să mulțumesc oamenii din jur?

Având acest cadru, nu ne creăm propria viață, ci suntem chemați de viață. Răspunsurile importante nu sunt în interiorul nostru, ci se găsesc în afara noastră. Această perspectivă nu începe cu sinele autonom, ci cu circumstanțele concrete în care se întâmplă să fii înglobat. Această perspectivă începe cu conștientizarea faptului că lumea a existat cu mult înaintea ta și va continua să existe cu mult timp după ce tu nu vei mai fi, iar în timpul scurt al vieții tale vei fi aruncat de soartă, de istorie, de noroc, de evoluție sau de Dumnezeu într-un loc specific, cu probleme și nevoi specifice.

Treaba ta e să descifrezi anumite lucruri: De ce are nevoie spațiul care mă înconjoară pentru a fi întregit? Ce are nevoie de reparații? Ce sarcini au nevoie de cineva care să le îndeplinească? Dupa cum spunea Frederick Buechner: <<În ce punct talentele și bucuria mea profundă întâlnesc nevoile adânci ale lumii?>>” 

Dintre toți oamenii, creștinii ar trebui să știe că nu numai că nu ne-am creat singuri viețile, că nu suntem chemați doar de viață, ci de Dumnezeu, care este creatorul vieții. Suntem ființe dependente întru totul, nu autonome. Scriptura îi cheamă pe oamenii lui Dumnezeu la o spiritualitate concretă, întrupată, care aparține lumii reale. Suntem chemați la un scop și o direcție care nu ignoră providența, locul și oamenii din jurul nostru.

David Prince, For the Church

Sursa foto: Photo by Caleb Holden on Unsplash