Nu primești mai mult decât poți duce

Atunci când primești prima dată vestea că o persoană dragă a murit, te poți simți inițial ciudat de normal. Funcțional. Chiar optimist. Te poți simți atât de bine, de fapt, încât te simți vinovat că nu te simți așa de rău cum ar trebui.

Apoi, șocul dispare, iar durerea te lovește în cap ca o cărămidă.

Deși sosește cu forța unui tren, toată greutatea sa nu se oprește complet asupra ta.

În schimb, se prăbușește și se retrage în valuri. În unele zile, abia poți funcționa. Alteori, te simți aproape de normalitate.

În timp, magnitudinea acestor valuri se diminuează. În timp ce durerea nu se diminuează într-un mod liniar, progresiv – chiar și la ani de zile după o pierdere, durerea poate să reapară cu o noutate înfricoșătoare – traiectoria sa generală se mișcă într-o direcție descendentă.

Acest tipar al durerii – absorbția sa întârziată, intensitatea sa oscilantă – poate părea întâmplător. Dar, în schimb, el indică un sistem de apărare.

În loc să preia durerea dintr-o dată și la un grad care ar fi zdrobitor, care ar stinge viața, corpul și mintea noastră o procesează în doze chinuitoare, dar cărora le putem supraviețui. Știm în mod înnăscut cum să le facem față. Suntem făcuți să rezistăm. Atâta timp cât depunem un minim de efort pentru a ne menține pe linia de plutire, vom ieși – loviți, învinețiți, dar intacți – pe partea cealaltă.

În timp ce navigăm în călătoria nesigură a vieții, ne putem lua inima în dinți știind că, indiferent de greutățile care ne așteaptă după colț, suntem echipați pentru a le face față.

Ne putem găsi încrederea în faptul că a ști că nu ni se dă niciodată mai mult decât putem face față nu este doar un clișeu reconfortant.

Putem trăi un pic mai curajos știind că, așa cum spunea Victor Hugo, „Durerea este un fruct. Dumnezeu nu îl face să crească pe membrele prea slabe pentru a-l purta”.

Un text de Brett & Kate McKay pentru The Art of Manliness