Nu există divorțuri bune

Ramon Presson credea că nu are nicio problemă cu divorțul părinților săi, până când a trebuit să joace rolul lui Iisus la școala biblică de vară, când era în clasa a doua. Aceasta este amintirea din copilărie pe care a trimis-o la secțiunea de eseuri ale cititorilor din ediția din această lună a revistei Christian Century.

Presson scrie că oricine observa situația l-ar fi descris ca fiind rezilient după ce tatăl său o părăsise pe mama sa cu un an mai devreme. Ar fi putut fi descris ca fiind grijuliu și amuzant, scrie el, nu rănit sau furios.

Dar nu și-a dat seama niciodată că ar putea să respingă aceste emoții până când nu i s-a atribuit rolul lui Isus care curăță templul în piesa de teatru a bisericii. S-a surprins pe sine însuși cu cât de mult s-a implicat în rol.

„Mi-am rostit replica între țipete amenințătoare, lovind cu biciul spre schimbătorii de bani cu ochii larg deschiși, în vârstă de șapte ani, în timp ce răsturnam un scaun și dădeam cu piciorul într-o masă de cărți plină de bani falși”, scrie el. „Nu așa am repetat în clasă”.

Abia după ce a văzut șocul din ochii învățătoarei sale și ai congregației din spatele ei și-a dat seama ce făcuse. Reflectând asupra acestui lucru, Presson vede această experiență ca pe un fel de catharsis, „eliberarea de a renunța la mască pentru o clipă și de a-mi revărsa propria furie cu privire la nedreptatea din casa mea”. Acel copilaș nu știa cum să exprime ceea ce se întâmpla în interiorul lui, dar versiunea lui Iisus a știut.

Această poveste m-a bântuit în timp ce citeam analiza filosofului Stephen Adubato despre – dintre toate lucrurile – filmul Doamna Doubtfire.

Cu mult înainte de dezbaterile despre travestiți în bibliotecile locale sau în Congresul Statelor Unite, filmul din anii 1990 îl prezenta pe Robin Williams în rolul unui tată divorțat care se deghizează într-o femeie în vârstă amabilă pentru a deveni dădacă pentru proprii copii.

Adubato scrie despre experiența sa de copil al unor părinți care divorțaseră recent, vizionând acest film cu tema sentimentală a divorțului „bun”, în care părinții nu se ceartă și în care dragostea este „legătura care leagă”.

Deși în diferite moduri nu este în pas cu sensibilitățile culturale ale prezentului, doamna Doubtfire este un „artefact cultural” care amintește de un model de gândire care transcende cinematograful și se filtrează în cărțile de self-help și în ședințele de terapie. Un divorț „bun”, spune narațiunea, este unul în care ambii parteneri pot merge de mână la nunta fiicei lor – soți care pot rămâne prieteni ca parte a unei familii mari și fericite.

Dar realitatea, notează Adubato, este cu totul alta.

El citează lucrarea recentă a sociologului Elizabeth Marquardt despre viața interioară a copiilor „bine adaptați” ai divorțului. Aceștia nu cresc pentru a deveni piromani, dependenți de droguri sau escroci în domeniul criptomonedelor și, de obicei, nici ei înșiși nu sunt neapărat divorțați. Ceea ce îi afectează pe acești oameni până la vârsta adultă, susține ea, nu sunt factorii externi ai părinților care se ceartă sau îi blamează implicit, ci mai degrabă „restructurarea radicală a universului copilului”.

Atât Adubato, cât și Marquardt recunosc că multe aspecte ale așa-numitului „divorț bun” sunt mult mai bune decât alternativa, și sunt de acord. Am auzit de o soție și o fostă soție care s-au bătut cu pumnii la înmormântarea soțului. Și am văzut situații îngrozitoare în care un copil este supus unor runde nesfârșite de lupte pentru custodie în instanță.

Epoca doamnei Doubtfire ne-a arătat câteva lucruri necesare. De exemplu, copiii divorțului cred adesea că eșecul căsniciei este din vina lor și ar trebui să fie reasigurați în mod explicit că nu este așa.

Dar Adubato observă pe bună dreptate că diferența pe care o facem aici nu este între divorț „bun” și „rău”, ci între „rău” și „mai rău”.

Cred cu tărie că Biblia oferă motive pentru situațiile în care un legământ de un singur trup este rupt, caz în care divorțul și recăsătorirea sunt legitime din punct de vedere moral. Am susținut, de asemenea, că există cazuri (cum ar fi o gospodărie abuzivă) în care o separare sau un divorț este ceea ce trebuie făcut – pentru copii și/sau pentru sine.

Acestea fiind spuse, deși divorțul este uneori necesar, nu este niciodată „bun”.

Divorțul, la urma urmei, nu este doar rearanjarea unei situații de viață sau mutarea unui nume dintr-un registru guvernamental în altul. Divorțul este dezmembrare. În uniunea căsătoriei, soțul și soția sunt, așa cum ne învață Iisus, „un singur trup”. În esență, soții sunt membri ai trupului celuilalt.

Cu toate acestea, uneori este necesară dezmembrarea.

O persoană prinsă într-o capcană pentru urși ar putea foarte bine să aibă nevoie să își taie un picior pentru a scăpa și a supraviețui. În acest caz, dezmembrarea este necesară. Alternativa e mult mai rea. Am putea chiar să ne spunem unul altuia: „Slavă Domnului că aveam la îndemână un fierăstrău!”. Dar nu ar trebui să ne prefacem niciodată că actul dezmembrării este altceva decât traumatizant – sau că membrul lipsă este altceva decât o pierdere.

Vestea bună, notează Adubato, este că cei care au suferit ca copii ai unor părinți divorțați sunt adesea cei mai angajați în a-și face căsniciile să funcționeze. Ei vor să-și scutească proprii copii de genul de durere pe care au trăit-o ei. Și știu mulți care au trecut prin trauma divorțului – ca soți, soții, fii sau fiice – care acum au grijă de alții aflați în situații similare. Unii sunt consilieri de cuplu, în timp ce alții pur și simplu știu cum și când să îmbrățișeze pe cineva strâns și să spună: „Te iubesc”.

Nu știu la prima mână cum este să experimentezi durerea și dezbinarea unui divorț al părinților. Dar știu cum este să trec cu oamenii prin asta. Unii dintre ei știau că părinții lor nu aveau altă alternativă, dar niciunul dintre ei nu ar fi respins divorțul ca fiind lipsit de importanță pentru viața lor.

Cu ani în urmă, îmi amintesc că stăteam în fața bisericii după predică – în timpul în care oamenii puteau să vină în față pentru a face publică credința în Hristos sau pentru a cere rugăciune la altar.

Un băiețel a venit spre mine, iar eu m-am întrebat dacă era suficient de mare pentru a ști ce face dacă cerea botezul. Dar când am îngenuncheat, mi-a spus: „Rugați-vă pentru mama și tata, să nu divorțeze”. Toate abstracțiunile mele teologice mentale s-au prăbușit și tot ce am putut face a fost să-mi simt lacrimile pe față și să văd durerea de pe fața lui.

Durerea lui era suficientă pentru ca el să fie dispus să meargă în biserică – în fața tuturor – pentru a cere cuiva să se roage ca lumea lui să nu se prăbușească. Nu cunosc profunzimea durerii sau a furiei sale, dar îmi imaginez că ar fi putut să dea cu piciorul în niște scaune, să sfâșie niște hârtii și să se arunce peste niște mese de cărți ca Ramon Presson.

Și cred că adevăratul Iisus ar fi înțeles.

Un text de Russell Moore pentru Christianity Today