“Nu eu, ci Dumnezeu!” – meditație din Geneza 41

Iosif este încă în temniță. O rază de speranță a apărut atunci când paharnicul lui Faraon a fost eliberat, dar acesta… “a uitat de el.” În cele din urmă, de ce și-ar mai aminti? Era vorba de un episod neplăcut, consumat în temniță. Acum că era eliberat, de ce și-ar mai aminti de ceea ce se întâmplase acolo?

Nu cunoaștem toate motivațiile lui, dar cred că adeseori procedăm și noi la fel, atunci când ne este bine. Omul a greșit față de Iosif, așa cum chiar el mărturisește în cap. 41:9. Nu a fost primul om care a greșit față de Iosif. El greșise negativ, prin uitare, prin ceea ce nu a făcut pentru el, iar frații lui au greșit față de el, prin răul pe care i l-au făcut. Părea că Iosif va rămâne pentru o lungă perioadă în temniță, poate chiar până la finalul zilelor lui.

În acest punct intervine însă Dumnezeu. Indiferent de greșelile oamenilor, de uneltirile lor, Dumnezeul glorios și atotputernic, care conduce toate lucrurile, ne va duce acolo unde trebuie să ajungem. El ne aduce eliberare, pace, liniște. Nimic nu va nimici planul lui Dumnezeu pentru viața noastră! Poate că ai început cu speranțe mari, dar ai fost dezamăgit. A venit boala, au venit oamenii, au venit propriile falimente. Privește la Dumnezeul care te poate ridica! Privește la Isus Hristos, la toți oamenii cu viețile sfărâmate care au venit la El și pe care i-a ridicat când nimeni nu le mai oferea nicio șansă! „Nu te teme, crede numai!”, îi spunea Domnul lui Iair. Dacă altceva nu mai poți spune, spune doar atât: „Cred Doamne, ajută necredinței mele!” În el vei găsi puterea de a merge mai departe, iar El nu te va lăsa până când ajungi în glorie!

Și acest episod ne vorbește despre Dumnezeul nostru minunat. Astfel, privind în Genesa 41, descoperim:

Un Dumnezeu care vorbește.

Ce se întâmplă în mod concret? Faraon visează și își dă seama, precum Nebucadnețar, că visele au o mare însemnătate. Își dă seama că mesajul vine de sus, cu o încărcătură specială. Iată că în palatul lui în visul lui, în mintea lui, în lumea lui pătrunde, neîmpiedicat de nimeni și de nimic, un mesaj din alte sfere, din alte lume; din lumea și din partea lui Dumnezeu.

Mai suntem noi încredințați că Dumnezeu vorbește? Suntem convinși? Cât de mult ne pasă? Da, nu suntem singuri, iar Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a asigurat de acest lucru. Pentru că împreună cu visul, Dumnezeu trimite și tulburare. Nu orice vis are o tălmăcire și o însemnătate specială, lucru pe care adeseori noi nu îl înțelegem și din care pricină ajungem la excese. Foarte interesant este și faptul că slujbașii lui Faraon își recunosc neputința. Avem aici un principiu recurent în Scripturi: este nevoie de copiii lui Dumnezeu pentru mesajele transmise de Dumnezeu! Niciodată nu vom găsi vreo inversare în Sfintele Scripturi. Principiul care reiese de aici este foarte important: în confuzia acestei lumi, copiii lui Dumnezeu sunt aceia care ar trebui să arate calea, să aducă lumină.

Un Dumnezeu care conduce.

Să mergem însă mai departe și să privim la conținutul viselor lui Faraon. Practic, Dumnezeu îi vorbește despre viitor, iar aceasta nu o poate face decât un Dumnezeu care stăpânește viitorul. El îi spune lui Faraon nu ce s-ar putea să se întâmple, ci ceea ce se va întâmpla. Iosif îi spune foarte clar că cele două episoade au un mesaj similar, iar simpla lor repetare are menirea de a arăta foarte clar că „lucrul este hotărât și că Dumnezeu se va grăbi să îl aducă la îndeplinire.” Faraon este suficient de înțelept ca să accepte voia și stăpânirea acestui Dumnezeu, spre deosebire de urmașul lui peste sute de ani. Dumnezeu nu se consultă cu Faraon, ci transmite doar voia Sa. Ce har să știm că pământul acesta este locul în care Domnul își exercită domnia. Nu înțelegem tot ce se întâmplă, dar credem că „Domnul domnește îmbrăcat cu măreție!” (Ps. 93). Să ne întărim în credința aceasta!

Un Dumnezeu care este onorat de robul Său.

Subliniați v. 16: „Nu eu! Dumnezeu (…)!” Cât de atent este Iosif și cât de atent va fi Daniel și cât de atenți sunt toți robii autentici să își onoreze stăpânul. Iată-L pe Ioan Botezătorul cum stă și se bucură, ca prieten al mirelui de strălucirea acestuia… Poate că acesta este un test al autenticității trăirilor noastre spirituale. E așa de ușor să ne înșelăm… de aceea trebuie să ne întrebăm mereu: ce ne dorim cel mai mult: să fie Dumnezeu onorat sau să fim noi în față? Să strălucească El sau noi? Să fie El cunoscut și înălțat sau să ne apărăm și să ne protejăm noi reputația? Domnul să ne ajute să ne răstignim tot mai mult firea pământească, astfel încât Hristos să fie înălțat în noi!

Un Dumnezeu care poartă de grijă!

Iată o lume înfometată și iată un Dumnezeu care își trimite omul, la timpul potrivit, să stâmpere această foame. Bineînțeles că și în acest sens, Iosif este o anticipare a Domnului Isus Hristos, Pâinea Vieții. Iosif Îl anticipează pe Cel ce va veni și va hrăni întreaga lume cu Însuși Trupul Său care se va frânge pe cruce. În același timp, sarcina de a duce vestea aceasta bună ne-a fost încredințată nouă, pentru a o duce mai departe. Cap. 42 începe cu Iacov care aude că este pâine în Egipt… Cât de mult mi-aș dori să se audă că și la Betania este pâine! Să ne hrănim cu Hristos și să oferim și celorlalți singura Pâine care poate sătura!