„Nu este sigur că Dumnezeu nu a câștigat”

Când a început? Foarte mulți susțin că odată cu Revoluția Franceză de la 1789. Timp de 16 secole creștinismul a cucerit națiuni punându-și amprenta asupra civilizației și astfel generând societăți creștine. Momentul apariției Creștinătății pare a fi îndeobște acceptat ca fiind undeva în secolul IV d.H., odată cu accederea la tron a împăratului Constantin și continuată de triumful lui Teodosie în vestita bătălie de la Frigidus. Este momentul în care Păgânitatea își dă ultima suflare, iar Creștinătatea îi ia, încet, locul.

Reformele sociale produse de creștinism au promovat schimbări fundamentale în ce privește familia (interzicerea poligamiei), sexualitatea (interzicerea homosexualității), sacralitatea vieții (interzicerea avorturilor) etc. Întregul sistem etic este țesut pe ideea de fond a credinței în transcendent, a vieții de apoi cu răsplătirile și pedepsele ei. Biserica este în centrul polisului, impunătoare prin arhitectura colosală, simbol al faptului că din turnurile ei înalte veghează la înfăptuirea voii lui Dumnezeu, precum este în ceruri

A fost o poveste frumoasă și lungă. Erodarea fondului, credința în transcendență, prin avansul filosofic și științific duce la „inversiune normativă” (Chantal Delsol). Religia este împinsă spre domeniul privatului, fără vrerea ei și nu fără lupte. Revenirea asupra unor chestiuni care se părea că au fost reglementate odată pentru totdeauna ne arată că, deși Creștinismul nu își pierde total glasul, își pierde influența. Legalizarea avortului, a căsătoriilor homosexuale, a eutanasiei, fac parte din „noul timp”, spune tot Delsol.

Pentru mulți, acest făgaș al lucrurilor rimează cu o apocalipsă de proporții. Nu de mult am discutat cu un preot și îmi spunea plin de amărăciune că se teme că și Creștinismul va avea soarta Păgânismului. Asta pentru că am fost obișnuiți să credem că nu e vreo deosebire între Creștinism și Creștinătate, că vigoarea religiei stă în acest mecanism societal cu care ne-am obișnuit. Și dacă totuși Dumnezeu a câștigat „pierzând”? Nu că ar fi prima oară când o face, dar merită să ne amintim acest lucru mereu și mereu.

Cum ar putea Dumnezeu să câștige pierzând Creștinătatea? Nu de puține ori s-a spus, așa cum a spus filosoful protestant Jacques Ellul, că „transformarea Evangheliei în civilizație n-a făcut decât să o condamne la subversiune”. Instituționalizarea mesajului într-o religie sociologică este practic un avatar, un posibil alter ego distrugător. Nu de puține ori Creștinătatea s-a dovedit păguboasă pentru Creștinism. Putem pomeni mai multe episoade, dar ajunge să privim la ce se întâmplă acum în Rusia creștin-ortodoxă.

Așadar, Creștinismul poate pierde Creștinătatea pentru a câștiga forme de existență mult mai autentice. Cavanaugh spune că, lipsită de puterea ei lumească, ar putea deveni „spital de campanie: un cort neconfortabil, într-o permanentă precaritate, unde sunt tămăduite rănile vieții”. Sau, cum spunea chiar Isus, creștinii, Biserica și creștinismul, văduviți de autoritatea civilizatoare, să fie sarea pământului și lumina lumii, „slăbiți, dar capabili să-și reocupe locul social nu prin dominație, ci prin trăirea celor esențiale” (T.-D.Humbrecht). Căci, atunci când nu mai poți reprezenta o putere, spunea filosoful Albert Camus, îți rămâne un singur lucru: să fii un exemplu.