Nevoia de Mediator – meditație din 1 Cronici 15

Vom porni de la o întrebare practică, ce vizează viața noastră cotidiană: oare care sunt oameni de care avem nevoie? Cu siguranță, primul pe lista noastră, se află medicul! Apoi, tot pe locurile fruntașe se află mecanicul. Lista poate continua cu profesorul, cu șeful, brutarul, frizerul (!) și cu o sumedenie de alte persoane. Textul pe care l-am citit ne pune însă înainte încă o persoană.

În 1 Cronici 15, suntem în contextul în care domnia împăratului David se stabilizează. Este reconfortant să vedem cum Dumnezeu rămâne în centrul preocupărilor sale. Astfel, David pregătește un loc special unde să așeze Chivotul Domnului, în Ierusalim (v. 1; 2 Samuel 6 ne oferă un tablou mai complet al acestui episod.). David dorește ca prezența Domnului să îi fie aproape, motiv pentru care se îngrijește de aducerea Chivotului la Ierusalim. Dorința însă, oricât de lăudabilă ar fi, nu este suficientă. Textul ne dezvăluie că, pentru a ne apropia de Dumnezeu, este nevoie de două elemente.

În primul rând, este nevoie de jertfă. Noi vorbim cu multă lejeritate azi despre „a intra în prezența lui Dumnezeu.” Îi îndemnăm pe oameni să facă acest lucru și o spunem în cântările noastre. Iată însă perspectiva din 1 Cronici 15: „Când a ajutat Dumnezeu pe leviți să ridice chivotul legământului Domnului, au jertfit șapte viței și șapte berbeci” (v. 26). Moartea lui Uza care mai devreme apucase chivotul într-un mod nepermis (vezi 2 Samuel 6) a avut un impact profund asupra lor. Da, pentru a intra în prezența lui Dumnezeu e nevoie de mult mai mult decât de muzică, instrumente (cu care nu am nimic!) și voie bună. E nevoie de mult mai mult decât de disponibilitatea și dorința noastră.

Oare de câte ori nu am avut impresia, atunci când ne-am închinat acasă sau la adunare, că I-am făcut parte Lui Dumnezeu de o onoare deosebită. Am dovedit, poate, atitudinea fariseului din Luca 18. Acesta merge la templu să se roage, fără a fi copleșit de slava Dumnezeului înaintea căruia se închină, ci, mai degrabă, așteptându-se ca Însuși Dumnezeu să fie fascinat de măreția lui (a fariseului). Spre deosebire de ceea ce credem noi, adeseori, faptul că putem căuta Fața lui Dumnezeu și Îi putem chema Numele este o minune, iar acest lucru, ne arată 1 Cronici 15, nu este posibil decât prin jertfă. Sfințenia lui Dumnezeu arde păcatul. De aceea, să ne arătăm mai mulțumitori pentru Marea Jertfă, adusă odată pentru totdeauna. Da, pentru a intra în prezența lui Dumnezeu este nevoie de mai mult decât disponibilitate și voie bună: este nevoie de sânge!

În al doilea rând, este nevoie de preot, de mediator. Acesta este aspectul pe care împăratul David îl subliniază aici. Atunci când au încercat să transporte chivotul mai devreme, problema nu a fost doar lipsa jertfelor, ci lipsa preoților și a leviților. „Atunci David a zis: „Chivotul lui Dumnezeu nu trebuie purtat decât de leviți, căci pe ei i-a ales Domnul să ducă chivotul lui Dumnezeu și să-i slujească pe vecie. (…) Pentru că n-ați fost întâiași dată, de aceea ne-a lovit Domnul Dumnezeul nostru” (v. 2, 13). Pentru a intra în prezența lui Dumnezeu este nevoie de un mediator. Un mediator este unul care cunoaște ambele persoane care se vor întâlni. El cunoaște și persoana care dorește întâlnire, dar, în același timp, are îndrăzneală și la persoana cu care se dorește întâlnirea.

Uneori, chiar și întâlnirea dintre doi oameni este dificil de mediat. Ce am putea spune însă despre întâlnirea dintre om și Dumnezeu? În vechime, Iov își dorea să ajungă cumva la Dumnezeu, dar se întreba cine ar putea media o astfel de întâlnire? Din străfundul ființei lui, Iov tânjea după un mijlocitor. În același timp, Iov conștientiza cât se poate de dureros problema păcatului său, astfel că își dorea nu doar un mijlocitor care să îl prezinte înaintea lui Dumnezeu, ci unul care să fie în stare să îl prezinte curat în fața lui Dumnezeu. Iată strigătul lui:

„Și dacă voi fi judecat vinovat,

Pentru ce să mai trudesc degeaba?

Chiar dacă m-aș spăla cu leșie,

Tu tot m-ai cufunda în mocirlă,

De s-ar scârbi până și hainele de pe mine!

Căci El nu este un om ca mine, ca să-I pot răspunde,

Și să mergem împreună la judecată.

Nici nu este vreun mijlocitor între noi,

Care să-și pună mâna peste noi amândoi.”

(Iov 9:29-33).

Răspunsul la tânjirea lui Iov avea să fie dat, la „împlinirea vremii”, odată cu venirea Domnului nostru Isus Hristos. El este Mediatorul care poate, folosind cuvintele lui Iov, „să-și pună mâna peste noi amândoi”, întrucât este Om, dar este și Dumnezeu. Cum rămâne însă cu problema păcatelor noastre, a hainelor noastre murdare? Aceasta este dezlegată tot de Marele Mediator, de Marele Preot care devine, simultan, și Miel de jertfă. După cum arată autorul Epistolei către Evrei, El intră în locul preasfânt nu cu sânge de animal, ci cu propriul lui sânge. „Și tocmai un astfel de preot ne trebuia”, exclamă autorul Epistolei către Evrei, „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși și înălțat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalți mari preoți, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele Sale și, apoi, pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când s-a adus jertfă pe Sine însuși” (Evrei 7:26-27).

Ce Mediator minunat! De acum „avem o intrare slobodă în locul preasfânt!” (Evrei 10:19). De acum nu ni se mai cere să jertfim animale. Jertfa supremă a fost adusă odată pentru totdeauna, iar noi suntem chemați să credem. Atât de minunat este Marele nostru Preot, atât de minunată e lucrarea Lui, că poate să spună și celui care fusese toată viața lui un tâlhar, „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai!” (Luca 23:43).