Mormântul care îngroapă îndoiala

Cum răspunde Paștele întrebărilor noastre?

Deși sunt pastor, mă confrunt uneori cu îndoiala.

Am avut îndoieli în legătură cu eficiența rugăciunii. M-am luptat cu problema răului, mai ales în lumina dezastrelor naturale, a bolilor terminale ale copiilor și a altor sute de astfel de orori. M-am confruntat cu întrebarea „Care este soarta celor care nu au auzit niciodată Evanghelia?”. Niciuna dintre aceste întrebări nu este confortabilă sau ușoară.

Dacă un creștin mi-ar spune că nu s-a confruntat niciodată cu îndoiala nu l-aș crede. Sau cel puțin aș concluziona, într-un mod respectuos, că este fie în negare, fie nu este conștient de sine, fie nu este o persoană cu o gândire matură.

O caracteristică unică a vieții în Occidentul modern, observă filosoful Charles Taylor, este experiența unei existențe expusă părerilor diferite și incompatibile. Plauzibilitatea credinței a devenit contestată implicit și constant. Aceasta este o nouă dezvoltare în istoria umană. În vremurile premoderne, era „imposibil să nu crezi”. Iluminismul a făcut apoi „posibil să nu crezi”. Acum este din ce în ce mai „imposibil să crezi” — sau cel puțin să crezi într-o lume care se hrănește prin credință.

Uluiți și înspăimântați

Ca oameni moderni sofisticați, uneori putem să ne lăudăm și să credem despre noi înșine: „Am studii universitare; trăiesc într-o eră științifică; nu cred în înviere” — ca și cum oamenii secolului întâi ar fi fost prostuți, căutând miracole peste tot. Este adevărat că dacă ai putea să te teleportezi în primul secol, ai avea mari dificultăți în a găsi atei. Practic, fiecare persoană cu care te-ai întâlni ar crede în supranatural, într-un oarecare dumnezeu sau în zei. Dar asta nu înseamnă că oamenii antici erau naivi.

Atunci când Isus făcea minuni, oamenii erau adesea mai mult îngroziți decât impresionați, iar răspunsul nu era „Fă-o din nou!“, ci mai degrabă „Cine ești Tu?”.  Să luăm nașterea din fecioară a Domnului Isus. O astfel de idee era la fel de ridicolă atunci cum este și astăzi. Oamenii din primul secol știau cum sunt concepuți copiii. Așa cum am auzit pe cineva spunând odată, când Iosif află că Maria este însărcinată, nu începe să cânte colinde. Nu! El presupune ce ar presupune oricare dintre noi și se pregătește să divorțeze de ea.

Același lucru se aplică mormântului gol. În ciuda faptului că Isus le-a repetat de nenumărate ori, niciun martor ocular nu exclamă, „Ah, ziua a treia — desigur! Trebuia să învie!”.  Răspund la fel cum am face și noi: plini de confuzie și spaimă (Matei 28:8; Marcu 16:8; Luca 24:9–11, 36–41; Ioan 20:11–13). Ei presupun că trupul Lui a fost furat; cred că este o fantomă sau orice altceva. Nu afirmă „El a înviat!”. Toma nu reușește să creadă nici chiar după ce toți prietenii lui cei mai de încredere l-au privit în ochi și i-au spus!

Până și Marea Trimitere este dată celor care au îndoieli: „Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit.” (Matei 28:16-17). Noi atribuim o atmosferă triumfătoare acestei scene; în realitate, unii dintre acești bărbați erau încă în derivă, încă se luptau, încă încearcau să înțeleagă lumea care fusese întoarsă cu susul în jos.

Nu exista noțiunea unei singure învieri

Merită menționat faptul că evreii din primul secol, deși erau cultural predispuși să creadă în Dumnezeu, erau împotriva ideii că cineva ar putea fi înviat în acel moment, în mijlocul istoriei. De aceea, când Isus îi spune Martei că Lazăr va învia, tot ce poate face ea este să suspine: „Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi.” (Ioan 11:24). La fel ca majoritatea evreilor, ea crede într-o înviere generală la sfârșitul istoriei (Daniel 12:2). Pentru ea nu exista loc pentru o singură înviere în mijlocul istoriei. Nimeni nu avea o astfel de noțiune. Chiar și cel mai puternic credincios n-ar fi putut să-și închipuie că un om ar putea învia înainte de sfârșitul timpului.

Nici ucenicii nu erau diferiți. Dar ceva s-a întâmplat după moartea lui Isus care i-a schimbat complet. S-a întâmplat un lucru care i-a scos din ascunzătorile în care fugiseră de frică și disperare (Marcu 14:50). Ceva i-a determinat să înceapă să mărturisească public, chiar punându-și viețile în pericol, că Tâmplarul era – minunea minunilor – viu. Și când loviturile au venit, ceva i-a împins să propovăduiască și mai îndrăzneț, chiar să se bucure că au fost socotiți vrednici să sufere ocara pentru numele Lui (Faptele Apostolilor 5:41).

Nu exista noțiunea de Dumnezeu-Omul

Amintiți-vă, de asemenea, că în primul secol, spre deosebire de majoritatea oamenilor moderni, evreii erau dispuși să creadă în Dumnezeu, dar era inimaginabil să te închini unui om ca lui Dumnezeu. De aceea fariseii L-au acuzat în repetate rânduri pe Isus de blasfemie – El își atribuia sigur statutul de Fiu al lui Dumnezeu, una cu Tatăl. Nu e de mirare că „ […] s-au sfătuit îndată cu irodienii cum să-L piardă.” (Marcu 3:6).

Existau oameni în antichitate înclinați să creadă că există un zeu sub fiecare piatră? Desigur, dacă erau politeiști. Dar nu evreii. Ei erau radical diferiți de vecinii lor romani. Să spunem lucrurilor pe nume: este mult mai probabil ca un locuitor din Manhattan să înceapă să creadă într-un Dumnezeu decât ca un evreu din primul secol să creadă într-un Dumnezeu-Om.

Nu exista noțiunea de Mesia mort

În concluzie, argumentele despre “plauzibilitatea” credinței funcționează în ambele direcții.

Pe de o parte, credința într-un zeu transcendent este mai contestată, mai disputată, mai dificilă ca niciodată. Nu e ca și cum vechii credincioși nu s-au confruntat niciodată cu îndoieli serioase (vezi Psalmii); însă îndoiala capătă anumite forme și texturi când, pentru prima dată în istorie, viața pare explicabilă fără Dumnezeu. Acesta este fundalul cultural – în mare parte neobservat, dar pretutindeni prezent – al lumii noastre occidentale, educate, industrializate, bogate, democrate, post-creștine și idealiste. Așadar, nu ar trebui să ne surprindă dacă îndoielile noastre au o anumită flotabilitate – dacă depășirea lor poate părea ca și cum ai încerca să ții o minge de plajă sub apă.

Pe de altă parte, este naiv, dacă nu cumva chiar puțin arogant, să presupunem că oamenii „pre-științifici” s-au trezit pur și simplu în căutarea unor lucruri fantastice în care să creadă. Sigur, credința în Dumnezeu era mai intuitivă pe atunci, dar nimănui nu-i venea ușor să-și închipuie o fecioară care să rămână însărcinată sau un mort care să învie. Ce să mai spunem despre un Mesia mort – ar fi fost un oximoron, și chiar unul ofensator. Niciun evreu nu credea că Mesia ar putea muri. (Cum ar putea? Mesia era așezat pe tronul lui David pentru veșnicie.) Așadar, imaginea lui Isus „cel puternic”, țintuit pe o cruce romană, sufocându-se până la moarte ca un sclav slab și neputincios, era dovada concludentă că s-a terminat: doar un alt impostor, nu Emanuel.

Și dacă ucenicii nu noțiunea unui Mesia mort, cu siguranță nu aveau una pentru un Mesia înviat. Din nou, teologic vorbind, niciun evreu nu ar fi putut să-și închipuie o înviere individuală în mijlocul istoriei. Și, mai presus de toate, nimeni nu ar fi fost dispus să privească la un om simplu din Galileea, dintr-un colț obscur al Imperiului Roman și să i se închine ca lui Yahve, Domnul cerului și al pământului.

Dar tocmai asta s-a întâmplat.

Extrem de plauzibil

Putem să considerăm un miracol ca fiind cea mai puțin probabilă explicație pentru un eveniment. Și așa este – pentru evenimentele obișnuite.

Dar evenimentele din duminica Învierii nu au fost obișnuite, nici pe departe. Iarăși, vedem reacția ucenicilor! Nu și-au urat un “Paște fericit” unul altuia. Au rămas uimiți, șocați. Le lipsea o noțiune naturală pentru înviere, la fel și nouă. Și totuși, nu am auzit niciodată o explicație mai plauzibilă pentru transformarea de peste noapte a ucenicilor și pentru nașterea revoluției lui Isus.

Toate acestea (printre altele) mă determină să respir adânc: cred că inimaginabilul s-a întâmplat cu adevărat.

Articol de Matt Smethurst pentru desiringGod

https://www.desiringgod.org/articles/a-tomb-to-bury-doubt