Atunci când observi că ceea ce se întâmplă este în același timp foarte rău și foarte prostesc, sună aproape contradictoriu. Cum poate fi ceva foarte prostesc și foarte rău în același timp? Răspunsul este că ceea ce se întâmplă este foarte prostesc, dar prostia ne distrage atenția de la lucruri foarte importante. Aceasta este natura răului.

Ceea ce aș dori să fac este să delimitez câteva sfere de interes în care diversitatea ne face să ignorăm problemele reale cărora ar trebui să le acordăm atenție. Să începem cu universitățile. Este ușor să ne concentrăm pe toată nebunia din domeniul științelor umaniste. Dar, dacă vă amintiți ceea ce cred chiar universitățile – că toată munca lor serioasă, cercetarea lor de vârf, se face în științele tari –, focalizarea pe științele umaniste începe să semene cu o intenție de redirecționare a atenției, care înăbușă întrebările dificile despre ceea ce se întâmplă de fapt în științe. Progresează acestea așa cum se spune? Trăim în continuare într-o lume în care știința este în mod fundamental sănătoasă și funcționează cu un aparat critic, beneficiază de diversitate de gândire? Cei mai mulți își imaginează că un om de știință este un cercetător independent, care gândește pentru sine. Această figură poate să mai apară în cărțile pentru copii, dar în practică ocupația presupune în cea mai mare parte aplicarea unui set fix de dogme.

La câțiva ani după ce a apărut cartea „The Diversity Myth” (Mitul diversității), un profesor de fizică de la Stanford, Bob Laughlin, a primit premiul Nobel. Atunci a început să sufere de iluzia supremă că, având un Premiu Nobel în fizică, avea și libertate academică și putea să investigheze orice dorea. Există o mulțime de subiecte controversate în știință. Poți avea un punct de vedere heterodox cu privire la cercetarea celulelor stem, sau poți fi un sceptic în privința schimbărilor climatice sau a darwinismului. Dar Laughlin a atins un subiect mult mai tabu decât oricare dintre cele de mai sus. El a avut ideea că majoritatea oamenilor de știință nu făceau nimic. De fapt, aceștia furau bani de la guvern, creând doar numeroase cereri de finanțare frauduloase. Laughlin lucrase mult în studiul fizicii temperaturilor foarte înalte (supraconductibilitatea și altele asemenea) și mi-a spus odată că, din cele aproximativ 50.000 de lucrări scrise pe această temă, 25 dintre ele erau cu adevărat bune.

Echipa lui Laughlin a început cu departamentul de biologie de la Stanford, lansând un fel de anchetă pentru a afla ce anume făcea, mai exact, acesta. De fapt, nu au publicat rezultatele – au organizat doar o audiere publică și, în general, i-au denunțat pe toți profesorii cu privire la furtul banilor de la guvern.

Această problemă a stagnării științifice și tehnologice este, într-un fel, călcâiul lui Ahile al universităților. Este greu de descoperit. În acest moment, științele umaniste sunt în mod transparent ridicole.

Există două tehnici de dezbatere de bază pe care le poți folosi atunci când te cerți cu cineva. Poți ataca inamicul în punctul cel mai slab, care în contextul universitar este reprezentat de științele umaniste: e ridicol și ai cele mai multe șanse să obții un fel de victorie tactică. Dar cealaltă strategie este de a ataca punctul cel mai puternic al inamicului: să spui că nu există știință adevărată, că teoreticienii fizicii corzilor nu fac descoperirile fundamentale despre care ni se spune și că fizicienii taie frunză la câini de 50 de ani. Dacă poți câștiga astfel, ai deja set și meci.

Cea de-a doua teorie candidată se referă la o linie de întrebări reducționiste din punct de vedere economic. Este clasicul cui bono: Cine beneficiază de fapt de pe urma acestor lucruri? Cum se desfășoară totul? O critică marxistă de modă veche a ceea ce numim „marxism cultural” ar spune că toate aceste politici identitare, întreaga agendă a diversității nu a făcut decât să divizeze clasa muncitoare. Oamenii ar trebui să se concentreze asupra intereselor lor economice reale, iar acestea au fost deturnate spre alte chestiuni. Un istoric ar putea sublinia faptul că, de când agenda diversității a luat avânt în anii 1970, aceasta a coincis cu o creștere masivă. Corelația, bineînțeles, nu dovedește cauzalitatea. Dar au fost ele cumva legate?

Va urma.

Un discurs de Peter Thiel pentru New Criterion