Liniștea nebunilor – meditație din Proverbe 1:32

Există o liniște autentică. Este acea pace a omului care știe că merge pe o cale dreaptă, care este convins că e la locul potrivit și în rolul potrivit. A omului care nu are nimic de ascuns și nu se teme că va fi descoperit. A celui care nu a acceptat îmbrățișarea compromisului.

Mai presus de toate, e liniștea omului împăcat cu Dumnezeu. Ce fel de liniște poți să ai în suflet, când mânia și judecata Creatorului sunt peste tine? Liniștea adevărată începe atunci când, prin Hristos, te împaci cu Dumnezeu. De liniștea autentică, profundă te poți bucura în ciuda circumstanțelor în care te afli. Ea poate să te copleșească până și în cele mai zbuciumate clipe ale vieții.

Versetul citat ne atrage însă atenția că există și o liniște a nebunilor. O pace falsă. Este pacea lui Iona care merge la culcare în timp ce corabia stă să se scufunde. Este liniștea lui Sisera care adoarme adânc în cortul Iaelei. Este bună dispoziția lui Agag care vine vesel înaintea lui Samuel. Este veselia ginerilor lui Lot care se distrează copios pe seama avertismentului lansat de socrul lor. Este zumzetul harnic al omenirii, tocmai înainte de judecata finală: se vor însura, mărita, adică își vor vedea liniștiți de treburi până în ultima clipă.

Liniștea falsă, ne spune cap. 1 din Proverbe, este a aceluia care refuză mustrarea, îndreptarea, care refuză teama de Domnul (vezi întregul pasaj: v. 20-33). Le refuză în mod constant până ajunge să se convingă că este bine, că nu are niciun motiv de neliniște. Un astfel de om, ne spune tot cartea Proverbe, va fi ”zdrobit deodată și fără leac” (Proverbe 29:1).

În această categorie a liniștii nesimțitoare poate să se afle păcătosul care a întors spatele Făcătorului său, dar nu a fost ”bătut,” iar acum se felicită pentru decizia pe care a luat-o. Orice teamă de Dumnezeu este percepută acum ca o relicvă superstițioasă ce trebuie îndepărtată grabnic.

Tot aici însă, se află și ”neprihănitul” care și-a văruit viața cu un pic de religie. Care are în gură legământul și Scripturile, dar care nu Îl sfințește într-un mod real pe Hristos ca Domn. Care spune că s-a pocăit de păcatele sale, dar pleznește de mândrie și mulțumire de sine. Care e tare sfânt în adunare, dar un terorist acasă. Care nu își pune încrederea în Hristos pentru a fi împăcat cu Dumnezeu, ci se bazează pe marea-i bunătate, pe meritele proprii, așa că nu are pace reală nici cu Dumnezeu, nici cu ceilalți. Refuzând mustrarea și pocăința, ambele categorii vor fi nimicite deodată și fără leac. Poate că a fi în cea de-a doua categorie e chiar mai periculos.

Bineînțeles, de dorit este să ne smerim și să acceptăm mustrarea. Câteodată, un pic de neliniștire e mai mult decât bine venită. Altfel, riscăm să alunecăm în nebunie. Sau, cel puțin, în „liniștea nebunilor”.