Libertatea religioasă și adevărul

Bineînțeles, noi, creștinii, nu mai avem astfel de practici, deoarece am învățat arta de a nu introduce religia în discuție atunci când avem de-a face cu cei care nu o împărtășesc, lăsând astfel cât mai mult spațiu posibil pentru discutarea liberă a alternativelor. Dar acest compromis permanent, între religie și a te întreba și a cerceta liber, este străin de multe alte viziuni ale lumii. Acum trăim printre noi oameni care cred că erorile de religie sunt pedepsite cu moartea și că cei care execută această pedeapsă câștigă o favoare specială din partea Atotputernicului.

Totuși, este interesant de observat că nu orice eroare de religie atrage acest răspuns. Acest fapt este de primă importanță pentru a înțelege circumstanțele schimbării de astăzi. Un comerciant din Glasgow, Asad Shah, a fost ucis cu sălbăticie de un tânăr pe nume Tanveer Ahmed. Ofensa adusă domnului Shah a fost că aparținea sectei Ahmadi a islamului, o ramură a șiiților care este favorabilă relațiile deschise cu necredincioșii și manifestă o bunăvoință de tip sufi față de cei care nu au obținut încă mântuirea – un fapt care nu este fără legătură cu statutul domnului Shah de vecin iubit și respectat de oamenii printre care se stabilise. În timp ce ucigașul a fost dus la închisoare pe viață, mulțimi de colegi sunniți s-au adunat în fața tribunalului pentru a-și proclama sprijinul, în timp ce domnul Ahmed însuși, care a mărturisit deschis crima, nu și-a exprimat niciun regret pentru că a comis-o. Pe de altă parte, domnul Ahmed a insistat că nu a simțit nicio agresiune față de creștini, evrei sau adepți ai vreunei alte religii. El a fost ofensat de o erezie în cadrul islamului, nu de existența unei credințe rivale. Într-un mod ciudat, prins așa cum era de un imperativ cvasi-genetic căruia îi servea, a dorit să-și justifice acțiunea în ochii altor sunniți și a fost complet indiferent față de restul lumii. Nu eroarea era cea care îl ofensa, ci devierea sa de la inima comunității sale moștenite.

Exemplul este unul între multe, iar noi ar trebui să învățăm din el. Ereticul jignește nu pentru că a dobândit convingeri greșite în cursul căutărilor sale religioase. Creștinii, evreii și ateii sunt cu toții în eroare, în ceea ce-l privește pe domnul Ahmed. Dar erorile lor nu îl priveau pe domnul Ahmed și nu îl jigneau în niciun fel. Domnul Shah, însă, era un eretic, unul ale cărui erori nu sunt doar erori, ci și crime, deoarece atacă grupul dintr-un loc aflat pe teritoriul său spiritual. Ereticii sunt în esență subversivi: a accepta ceea ce spun ei înseamnă a recunoaște că, într-un sens profund, grupul este arbitrar, că ar fi putut fi alcătuit într-un alt mod și că cei considerați în prezent membri și alături de tine în viață ar fi putut fi străini, chiar dușmani. Acest gând este subversiv pentru întregul proiect religios, deoarece ne spune că, la urma urmei, nu adevărul este substanța religiei, că orice doctrină veche ar fi putut servi la fel de bine, cu condiția ca beneficiile apartenenței să decurgă din ea. De fapt, deși nu și în intenție, ereticul relativizează ceea ce trebuie crezut în mod absolut.

Teama de erezie nu se manifestă doar în domeniul credinței religioase. Dacă vă uitați la istoria mișcării comuniste, vă veți aminti de disputele adesea cu valențe de genocid asupra arianismului și pelagianismului din lumea antică și de inchizițiile religioase din perioada medievală târzie, în care ereziile erau identificate și denumite uneori de persoana care le-a comis prima dată sau le-a făcut proeminente. A doua Internațională ne-a dat „menșevismul” și „deviaționismul de stânga”, care au fost urmate de „stângismul infantil”, „fascismul social” și, în timp util, de „troțkism”, toate acestea fiind puse în contrast cu „marxismul-leninismul” care a fost în cele din urmă stabilit ca ortodoxie. Încă o dată, adevăratul pericol era cel al ereticului din interior, mai degrabă decât pentru străinul care putea, la vremea respectivă, să râdă în siguranță de ceea ce se întâmpla – deși a venit vremea, așa cum se întâmplă și cu islamismul de astăzi, când nimeni nu mai poate râde în siguranță.

Și poate că acest lucru se întâmplă și în universitățile noastre, pe măsură ce ereziile nedefinite și indefinibile sunt capturate de etichete și lipite cu toată forța necesară de victima aleasă: rasism, sexism, ageism, specism și așa mai departe, toate acestea fiind infracțiuni care pot pune capăt carierei cuiva.

Un text de Sir Roger Scruton pentru The Imaginative Conservative