Ispită, moarte… – meditație din Iacov 1

Să facem, așa cum obișnuim, câteva observații:

În primul rând, atunci când cedăm ispitei și cădem în păcat, vom căuta să ne scuzăm și să proiectăm vina în exterior. Vom acuza oamenii, circumstanțele și chiar pe Dumnezeu, așa cum a făcut și primul om, în Eden: „Femeia pe care mi-ai dat-o… ea mi-a dat din pom…” (Genesa 3:12). Ispita însă are mai degrabă de-a face, ne arată Iacov, cu înclinația noastră lăuntrică spre rău, inclinație care rezonează cu tentația exterioară. Responsabilitatea ne aparține, lucru care trebuie menționat cât se poate de apăsat într-o societate ai cărei indivizi se percep tot mai mult ca victime.

În al doilea rând, să observăm că ispita începe cu atracția. „Fiecare este atras de pofta lui însuși.” Este subliniat aici caracterul particular, personalizat al ispitei. Umblând prin această lume, vom realiza că fiecare dintre noi avem anumite puncte sensibile; că unele dintre ispite vor fi mult mai… ispititoare decât altele. Tocmai de aceea, trebuie să ne cercetăm și să veghem. Care este acea ispită în care am căzut în mod repetat și care are exercită asupra mea cea mai mare putere de atracție? Să îmi iau toate mijloacele de precauție, pentru a mă asigura că nu voi fi expus și, astfel, nu voi cădea. În punctul în care sunt atras, voi găsi puterea de mă feri, de a mă împotrivi, de a spune „nu!”.

În al treilea rând însă, suntem „momiți.” În această etapă a procesului ispitirii, gândirea devine confuză. Totul este învăluit în ceață. Ispita devine momeală, ceea ce înseamnă că nu mai văd lucrurile în adevărata lor lumină. Momeala este ceva ce pare să ofere împlinire, ceva extrem de atrăgător și promițător, dar care, în cele din urmă, aduce moartea. În punctul acesta, ajungem să fim conduși de instinct. Se ajunge aici pentru că, în loc să veghem pentru a nu fi atrași și în loc să fugim atunci când suntem atrași, rămânem în fața ispitei, contemplând-o. În felul acesta, vom fi atrași ca într-un vârtej. Pe măsură ce alunecăm, ne este tot mai greu să ne împotrivim. În cele din urmă, vom fi acaparați cu totul. Este Eva care privește îndelung la pom și la rodul lui, după care ia și dă și bărbatului ei. Este Acan care vede prada și lasă privirea să i se odihnească peste aceasta. Este tânărul din Proverbe care stă să asculte pledoaria femeii adultere, până când merge după ea ca boul la măcelărie.

Am fi tentați să credem că aici se încheie totul. Ispita se unește cu acțiunea, iar pofta „zămislește” și dă naștere păcatului. Scripturile ne arată însă că finalul este moartea! Cu fiecare păcat murim câte puțin. Pe de altă parte, răsplata biruinței este viața: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții pe care a făgăduit-o Dumnezeul celor care Îl iubesc” (Iacov 1:12).