Iona – profetul mic cu personalitate…mare! – devoțional din Iona 1

În primul rând, observăm refuzul lui Iona de a transmite mesajul divin. Uneori, profeții își îndeplineau slujba cu râvnă. Uneori o făceau ezitant, cu șovăire, așa cum este cazul lui Moise sau al lui Ieremia (vezi Exodul 3 și Ieremia 1). Alteori începeau cu râvnă, dar aceasta se diminua pe parcurs, când descurajarea pune stăpânire pe ei. Refuzul lui Iona rămâne însă unic în Scripturi. Putem intui încă de la începutul cărții motivul acestui refuz, dar acesta va fi descris mai pe larg în cap. 4. Până atunci să menționăm doar că Domnul îl trimite pe Iona să vestească evanghelia dușmanilor lui Israel. Există vreun popor pe care, ca să fiu finuț, nu îl simpatizezi? Pune numele acelei capitale în loc de Ninive (vezi v. 2)  și poate vei înțelege mai bine necazul lui Iona.

În al doilea rând, observăm preocuparea lui Dumnezeu pentru soarta unui popor străin. De ce să le trimită Domnul un profet? De ce să Îi pese lui Dumnezeu de soarta lor? De ce nu trimite direct judecata bine meritată? Și în privința aceasta va trebui să așteptăm răspunsurile până ajungem la cap. 3 și 4. Să subliniem totuși că, și din perspectiva aceasta, cartea este unică, cel puțin între cărțile Vechiului Testament.

În al treilea rând, observăm contrastul puternic care există între profet și toate celelalte elemente din acest tablou, fie că e vorba de elemente ale naturii, fie că este vorba despre ființe umane. Iona refuză să asculte. Ninive, locul înspre care fusese trimis, se afla la nord-est, iar el o apucă înspre Tars, adică înspre vest. Dacă Iona nu ascultă, marea și vântul ascultă porunca Domnului. Dacă Iona nu ascultă, peștele trimis de Domnul ascultă. Dacă Iona nu ascultă, păgânii dau dovadă de ascultare. Chiar dacă nu este formulată verbal, textul ne transmite această amară ironie: tocmai profetul, cel care ar fi trebuit să trăiască în concordanță cu mesajul pe care îl transmite, este cel ce nesocotește voia Dumnezeului în al cărui Nume vorbește.

În al patrulea rând, Iona învață, într-un mod cât se poate de aspru, că nu poate scăpa de Dumnezeu. Primele două capitole din Iona sunt o ilustrare splendidă a Psalmului 139: „Unde voi fugi departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Fața Ta?/ Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo;/ Dacă mă voi culca în locuința morților, iată-Te și acolo;/ Dacă voi lua aripile zorilor,/ și mă voi duce să locuiesc la marginea mării,/ și acolo mâna Ta mă va călăuzi/ și dreapta Ta mă va apuca./ Dacă voi zice: «Cel puțin întunericul mă va acoperi,-/ și se va face noapte lumina dimprejurul meu!»/ Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine;/ ci noaptea strălucește ca ziua și întunericul ca lumina” (Psalmul 139: 7-12).

În al cincilea rând, observăm providența lui Dumnezeu. Într-un sens, Iona zădărnicește planurile lui Dumnezeu atunci când refuză să vestească mesajul divin păgânilor din Ninive. Pe de altă parte, involuntar, El vestește măreția și puterea lui Dumnezeu acestor marinari păgâni: „Pe oamenii aceia i-a apucat o mare frică de Domnul și au adus Domnului o jertfă și i-au făcut juruințe” (vezi v. 16). În cele din urmă, indiferent de nebunia noastră, Dumnezeu își va îndeplini planurile. El va fi onorat și de temut. Atunci când trăim în ascultare față de El, vom avea parte de cinste. Atunci când manifestăm rebeliune, există riscul să ne plasăm în poziții ridicole și chiar să ne expunem la chinuri inutile.

În al șaselea rând, observăm bunătatea lui Dumnezeu: „Domnul a trimis un pântece mare să înghită pe Iona și Iona a stat în pântecele peștelui trei zile și trei nopți” (vezi v. 17). La prima vedere, pare că este vorba despre o pedeapsă, dar este modul ciudat al lui Dumnezeu de a-Și salva profetul. Peste sute de ani, un Alt Profet va repeta experiența lui Iona. Nu, nu o va face din pricina propriei neascultări, ci din pricina neascultării mele. Și a lui Iona și a întregii omeniri.