Îndurare față de cei ce se îndoiesc

Dar, alteori, El a arătat o mare milă față de cei care șovăiau și se îndoiau. De fapt, există un mic verset uimitor în cartea Iuda care ne îndeamnă să „fim îndurători cu cei ce se îndoiesc” (Iuda 22).

Când ai auzit ultima dată o predică în care s-a folosit acest verset? Ar trebui să arătăm milă, nu condamnare, nu critică, nu cenzură, nu corecție condescendentă, față de cei care sunt sinceri și totuși se luptă cu îndoiala.

Ce este îndoiala? Uneori este o incapacitate de a crede că Dumnezeu va face ceva pentru noi personal, ca în cazul: „Știu că Biblia spune acest lucru, dar mă lupt să cred că mi se va întâmpla cu adevărat”.

Alteori, este o luptă pentru a crede că există cu adevărat un Dumnezeu, sau că Dumnezeul în care credem este adevăratul Dumnezeu, sau că Biblia este cu adevărat Cuvântul Său, sau că anumite părți ale Bibliei sunt cu adevărat inspirate. Oricare ar fi cazul, îndoiala ne erodează încrederea și ne fură pacea.

La urma urmei, dacă întreaga noastră viață se bazează pe credință, cum putem avea pace, bucurie și încredere când nici măcar nu suntem siguri că totul este real? Cum te-ai simți în ziua nunții tale dacă ai fi măcinat de îndoieli cu privire la căsătorie, întrebându-te dacă tu chiar iubești această persoană sau dacă această persoană te-a iubit cu adevărat? Ai fi bucuros sau ai fi neliniștit? Entuziasmat sau nervos? Plin de anticipare sau plin de teamă?

Și totuși, exact așa au trăit unii dintre noi timp de mulți ani, dorind să credem, încercând să credem, acționând ca și cum am crede, dar în agonie spirituală în interior. Ce mod teribil de dificil de a trăi! Cât de mult trebuie să doară inima lui Dumnezeu și cât de mult ar vrea să știm că nu asta este ceea ce El cere de la noi!

Ne dăm seama de acest lucru atunci când privim dialogul dintre Domnul Isus și un tată tulburat în timpul întâlnirii lor dramatice consemnate în Marcu 9 (se găsește și în Matei 17 și Luca 9).

Domnul Isus tocmai coborâse de pe un munte împreună cu trei dintre cei mai apropiați ucenici ai Săi și, imediat, s-a confruntat cu o mulțime agitată, cu liderii religioși care se certau cu ucenicii Săi.

Când El a întrebat ce se întâmplă, tatăl tulburat a venit în față: „Învățătorule”, a spus el, „l-am adus la Tine pe fiul meu, pentru că are în el un duh de muțenie. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ. El face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi devine ţeapăn. Le-am spus ucenicilor Tăi să-l scoată, dar n-au putut.” (Marcu 9:17-18).

Isus s-a tulburat când a auzit acest lucru, răspunzând: „O, neam necredincios!”, le-a zis Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.” (Marcu 9:19).

Era atâta necredință în aer, chiar și printre ucenicii Săi. Cât timp a trebuit El să suporte acest lucru?

Isus a cerut apoi ca băiatul să fie adus la El, moment în care a avut o criză teribilă: „L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere, copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură.” (Marcu 9:20).

Ce scenă dramatică, agonizantă, o scenă pe care tatăl o mai văzuse de prea multe ori. După cum i-a explicat Domnului, aceasta fusese soarta băiatului încă din copilărie. „Și de multe ori [demonul] l-a aruncat în foc și în apă, ca să-l nimicească”.

Cu toate acestea, tatăl avea speranța că Isus, eventual, îl putea elibera. Așa cum i-a spus lui Isus: „Dar, dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi și ajută-ne” (Marcu 9:22).

Isus i-a răspuns cu aceste cuvinte remarcabile: „Tu zici: «Dacă poţi». Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9:23).

Da, aceasta a fost o mustrare puternică la adresa necredinței. Isus spunea: „Mă întrebi dacă pot? Mă întrebi dacă Eu, Fiul lui Dumnezeu, Cel care poate potoli o furtună și învia morții, pot face orice? Chiar ai spus dacă? Totul este posibil pentru cel care crede.”

Tatăl băiatului a răspuns imediat cu aceste cuvinte uimitoare: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24).

Și cum a răspuns Isus? I-a spus El: „Unde este credința ta, omule?” ? L-a mustrat El și i-a spus: „Nu ești cu nimic mai bun decât ipocriții religioși și chiar decât proprii Mei ucenici. Ești atât de plin de necredință!” ?

Nicidecum. În schimb, i-a poruncit duhului să plece din băiat și să nu mai intre niciodată în el. L-a eliberat pe fiu pentru toată viața. A răspuns la strigătul tatălui, în ciuda luptei tatălui cu credința.

Vedeți, tatăl a crezut, altfel nu și-ar fi adus băiatul la ucenicii Domnului. Și a vrut să creadă, deoarece știa că aceasta era singura speranță pentru fiul său chinuit. Cu toate acestea, chiar dacă și-a mărturisit credința – „Cred!” –, el și-a recunoscut necredința, cerând ajutor. Iar Isus a răspuns credinței omului, în loc să aleagă să nu răspundă din cauza necredinței sale.

Dumnezeu te va ajuta să crezi. Dumnezeu va avea milă de necredința ta. Dumnezeu înțelege. El cunoaște starea inimii tale și, dacă vede că dorești sincer să cunoști adevărul și că ești dispus să-I dai totul dacă ai putea fi sigur, El nu te va respinge.

Fii sincer cu El, exprimându-ți îndoielile și întrebările. Și spune-I că, dacă El este cu adevărat cine spune că este, Îl vei urma dacă El va deveni real pentru tine.

Nu te va dezamăgi niciodată.

Un text de Michael L. Brown pentru The Stream