Începuturi promițătoare, dar… – devoțional din Evrei 3

În primul rând, privilegiile deosebite nu garantează o credință salvatoare, autentică. Dacă cineva de pe pământul acesta ar fi trebuit să creadă fără șovăire în Dumnezeu, aceștia ar fi fost evreii, iar, dintre evrei, generația care a ieșit din Egipt. Aceștia au văzut unele dintre cele mai glorioase minuni ale lui Dumnezeu: urgiile din Egipt, despărțirea Mării Roșii, transformarea apei, hrănirea miraculoasă prin mană și altele. Tocmai această generație se dovedește însă rebelă și necredincioasă.

În acest punct, ne amintim de Pilda bogatului și a lui Lazăr. Din locul de chin, bogatul îl roagă pe Avraam să trimită pe Lazăr la cei cinci frați ai săi, ca să le confirme lucrurile care țin de veșnicie, pentru ca să nu ajungă și ei la aceeași destinație. Răspunsul lui Avraam vine prompt: „Au pe Moise și pe proroci. Să asculte de ei!” Cu alte cuvinte, au Cuvântul Scripturilor, care ar trebui să le fie suficient! Răspunsul bogatului ar putea să fie răspunsul fiecăruia dintre noi: „Nu, părinte Avraam”, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morți, se vor pocăi.” Cu alte cuvinte, bogatul susține că doar o minune, cum ar fi întoarcerea cuiva dintre morți, i-ar convinge să creadă și să se pocăiască. Răspunsul final al lui Avraam nu întârzie: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.” (vezi Luca 16:27-31).

A avut „Avraam” dreptate? Se pare că da! Domnul nostru, Cel care rostea pilda aceasta, avea în curând să moară, iar mai apoi să se întoarcă dintre cei morți. Există vreo dovadă mai puternică decât aceasta? Cu toate acestea, majoritatea evreilor au refuzat să creadă, confirmând astfel concluzia pildei.

În al doilea rând, cu toții trebuie să fim vigilenți, pentru că suntem în pericolul de a ne împietri inima și de a ne îndepărta de credința pe care am primit-o, după cum arată v. 12: „Luați seama fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă care să vă despartă de Dumnezeul Cel viu, ci îndemnați-vă unii pe alții, în fiecare zi, câtă vreme se zice „astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească, prin înșelăciunea păcatului” (vezi v. 12-13). Suntem chemați să veghem, fiecare dintre noi, asupra inimii noastre, dar, în același timp, suntem chemați să veghem unii asupra altora, „să ne îndemnăm unii pe alții”, îndemn care va fi reluat și mai târziu: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune” (vezi 10:24).

În al treilea rând, trebuie să înțelegem că un început bun nu garantează un sfârșit bun: „Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită de la început” (vezi v. 14). Această temă apare mereu și mereu în această epistolă: „Să ținem fără șovăire la mărturisirea credinței noastre./ Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră pe care o așteaptă o mare răsplătire./ Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceea care au credință pentru mântuirea sufletului” (vezi 10:23, 35-39). Domnul nostru avertiza, la rândul lui, cu privire la o credință cu un început spectaculos, dar cu un parcurs foarte scurt și un sfârșit tragic: „Sămânța căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul și-l primește îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ține până la o vreme, și cum vine un necaz sau o prigonire din pricina cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13:20-21).