În fața tragediilor – meditație din Luca 13

Care ar trebui să fie reacția noastră în fața unei tragedii? Evanghelistul Luca este acela care consemnează un episod în care Însuși Domnul nostru ne arată care ar trebui să fie atitudinea noastră în fața nenorocirilor: cum ar trebui să gândim, ce ar trebui să spunem, și – foarte important – cum NU ar trebui să gândim și ce NU ar trebui să spunem. Textul la care fac referire se găsește în Evanghelia după Luca, 13:1-5. Din păcate, credincioșii nu doar că nu țin seama de învățătura acestui text, dar aleg să acționeze în răspăr tocmai cu principiile enunțate de Domnul nostru.

Întâlnim aici câteva persoane, neidentificate, ce vin înaintea Mântuitorului pentru a-I relata o tragedie: Pilat masacrase unii galileeni tocmai în timp ce acești își aduceau jertfele. Învățătura de aici poate fi aprofundată și prezentată pe larg. Spațiul mai restrâns al acestei meditații mă obligă să sintetizez punctele principale. Sper totuși că ceea ce urmează va fi folositor.

În primul rând, oamenii care auziseră de necaz și care veniseră la Domnul credeau că tragedia lovește și va lovi mereu altundeva, că ei sunt în siguranță. Astfel ei vorbesc despre „ce s-a întâmplat unor galileeni…” Fără îndoială, senzația lor era că ei sunt în siguranță. Evenimentul nu însemna pentru ei decât o știre senzațională care trebuia dezbătută și nimic mai mult. Prin răspunsul pe care îl oferă, Domnul nostru îndreaptă lumina reflectoarelor asupra lor, arătându-le că evenimentul consumat îi privește în mod direct, că într-un sens se află și ei în aceeași primejdie: „dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.”

În al doilea rând, oamenii credeau că tragedia are de-a face doar cu modul oribil în care acești oameni au pierit. Legau tragedia doar de circumstanțele în care a survenit moartea. Domnul nostru însă le atrage atenția că tragedia consumată nu era legată doar de modalitatea morții, ci de realitatea morții în sine și, mai cu seamă, de moartea lipsită de pocăință. Cu alte cuvinte, nu doar circumstanțele în care survine moartea îi conferă caracterul tragic, deși acestea sunt uneori cutremurătoare. Moartea cu adevărat tragică este aceea care curmă o viață din care lipsește pocăința.

În al treilea rând, și cel mai important, oamenii care aduc Domnului știrea CREDEAU CĂ CEI CARE AU PIERIT AU FOST MAI PĂCĂTOȘI. Domnul pune totul sub forma unei întrebări, evident retorice: „credeți voi că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți pentru că au pățit astfel?” Răspunsul lor ar fi fost un „DA” apăsat, motiv pentru care Domnul nostru le corectează, cât se poate de ferm, gândirea deficitară: „Eu vă spun: NU!”

Așa cum gândeau oamenii din vremea Domnului nostru, așa gândesc și preacucernicii de azi: „tare păcătoși trebuie să fie dacă au pățit așa!” „Mare păcat au, dacă o asemenea pedeapsă a venit peste ei!” Nu așa gândeau oare și prietenii lui Iov? Este exact genul de gândire pe care, în mod ferm, Domnul nostru dorește să o corecteze. „În fața tragediei,” ne spune El, „nu puneți verdictul! Nu vă erijați în judecători, nu faceți aprecieri și legături între calitatea morală a celor năpăstuiți și nenorocirile abătute asupra lor!” Dimpotrivă, spune Domnul, în astfel de situații, ar trebui să ne alarmeze propriul păcat. Ar trebui să mă întorc înspre mine și să mă întreb „Eu unde sunt? Eu ce am de schimbat? Eu m-am pocăit cu adevărat? Dacă tragedia aceasta curma viața mea, era moartea mea un câștig?”

Judecata Îi aparține lui Dumnezeu. Pocăința personală și compasiunea reprezintă chemarea noastră!