Vlad Mixich a scris un text despre o posibilitate care pare a nu fi foarte departe de împlinire: posibilitatea de a-ți șterge amintirile neplăcute. La aceasta se adaugă posibilitatea de a-ți ”monta”, ”upgrada” amintiri plăcute – amintiri proprii, îmbunătățite sau chiar ”amintiri” inexistente, create. După experimentul lui Elon Musk, sîntem din ce în ce mai aproape de posibilitatea de a crea o interfață prin care să ne remodelăm amintirile. Putem cumpăra amintiri bune.
Imaginați-vă: să îmi cumpăr o amintire cu unul dintre “zborurile mele” ca pilot de supersonice, lucru la care am visat din adolescență. Dar amintiri cu o familie perfectă, cu modificări substanțiale ale celor apropiați, cu ”îmbunătățiri” aduse soției, copiilor, pentru a trăi viața de familie așa cum am visat-o? Iată o latură care mă sperie. Dar, pe de altă parte, imaginați-vă posibilitățile pentru cei care suferă de sindromul șocului post-traumatic. Soldați marcați de scenele văzute pe cîmpul de luptă, supraviețuitori ai accidentelor sau violurilor, copii abuzați emoțional, fizic sau sexual de adulți din familie sau străini.
Iată o latură utilă. Dar cum selectăm? Persoanele, amintirile? Posibilitățile sînt fascinante… Autorul postării amintește un episod care te face să te chircești: s-a tăiat adânc în talpă, într-o sticlă și a fost cusut pe viu. Asta mi-a amintit o întîmplare similară.
Eram într-o clacă, la demolarea unei case, cu tinerii din Oltenia. Eram tînăr și voiam să o impresionez pe cea mai frumoasă fată din grup. Lucram rapid și neglijent. Am călcat pe o scîndură căzută din structura acoperișului și un piron ruginit mi-a pătruns prin talpa pantofului și mi-a penetrat laba piciorului printre oase. Am început să sîngerez abundent. Durerea era imensă, imediat m-am gîndit la tetanos, la complicații… M-am așezat și cea mai frumoasă fată din grup mi-a îngrijit rana, m-a pansat. S-a dus toată durerea! Astăzi este soția mea!
Așa ceva n-aș șterge niciodată! O împletire de durere și bucurie imensă. Acum mi-am adus aminte, în toate detaliile, de această întîmplare scufundată între amintirile mele. Chiar dacă aș fi uitat-o cu totul, întotdeauna rămîn urmele, rămîne ceea ce a sculptat în noi fapta pe care dorim să o ștergem. Iradiem cauzele, dar efectele vor persista și ceea ce sîntem este și sumă a tot ce am întîlnit, tot ce ni s-a întîmplat, cu bune și cu rele. Oare, vom mai fi capabili, odată cu ștergerea, să mai facem vreodată legăturile dintre ceea ce sîntem și ce a cauzat ceea ce sîntem? Dacă ne vom încărca cu amintiri ”bune”, vom mai fi vreodată capabili să ne raportăm normal și curajos la realitatea de zi cu zi? Sau această nouă condiție va funcționa ca un drog, cu doză din ce în ce mai puternică și cu injectare din ce în ce mai frecventă?
Ceea ce am devenit este sumă a întîlnirilor noastre, a întîmplărilor noastre, a dialogurilor, a dramelor. Probabil că va veni vremea în care ne vom putea șterge amintiri și ne vom putea încărca amintiri, așa cum ne lăsăm absorbiți și scufundați în narațiune atunci cînd ne ”uităm” (ce bun termen! Pentru că realmente uităm preajma și ne lăsăm ademeniți în poveste) la un film.
Rescrierea trecutului ne va genera iremediabile crize de identitate. Stergînd sau adăugînd ce vom fi petrecut, va schimba ceea ce am devenit și chiar criteriile de selecție pentru ștergeri și adăugări viitoare vor genera probleme greu de rezolvat. Copiii nu-și vor mai recunoaște părinții, soții nu se vor mai recunoaște între ei.
Ștergînd ce am trăit și încărcînd noi amintiri plăcute, dar inexistente în istoria noastră, vom viețui biologic, dar nu vom mai trăi; vom dispărea pe dinăuntru, rămînînd închiși în trupuri ca în niște carcase care ascund visuri și ego-uri falsificate. Cristos ne propune o altă soluție: confruntarea cu trecutul și răstignirea acestuia la cruce. Dezgroparea trecutului și arderea lui înaintea Celui care a luat asupra Lui toate suferințele, bolile, traumele, amintirile groaznice, așa cum ne arată Isaia 53. Am stat de vorbă cu supraviețuitori ai Holocaustului sau cu supraviețuitori ai temnițelor comuniste, cu unii care au trecut prin Fenomenul Pitești. Sînt lucruri care nu se pot povesti.
Acești oameni aveau o memorie atît de proaspătă chiar și la 94-95 de ani. Nu se ștersese nimic, dar s-au lăsat transformați de Cristos prin răstignirea acelor amintiri, prin înfruntarea trecutului cu Biruitorul, Christos Victor. Mărturiile martirilor noștri ne arată că durerea, frîngerea, trauma creionează chipuri fascinante. Ce figuri luminoase!
Ce ar fi rămas aceștia, cu memoriile iradiate?Ce amintiri cumplite! Ce deveniri spectaculoase! ”Îmi puteți șterge ceva amintiri? Cît costă?” ”Te costă totul! Ce ar putea cîștiga un om, dacă se va pierde pe sine?”
Marius David Cruceru
Sursa foto: Arhiva personală
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter
“(…) vom dispărea pe dinăuntru, rămînînd închiși în trupuri ca în niște carcase care ascund visuri și ego-uri falsificate.”
Ce perspectiva infioratoare !
Multumesc pentru acest text minunat. Dumnezeu sa va umple de intelepciunea Lui, ca sa puteti scrie si pe mai departe .
“(…) vom dispărea pe dinăuntru, rămînînd închiși în trupuri ca în niște carcase care ascund visuri și ego-uri falsificate.”
Ce perspectiva infioratoare !
Multumesc pentru acest text minunat. Dumnezeu sa va umple de intelepciunea Lui, ca sa puteti scrie si pe mai departe .
Momentele dificile din viata daltuiesc in noi persoana care vom deveni. Intr-o vizita in Italia am văzut sclavii neterminați ai lui Michelangelo . M-au impresionat acele statui mai mult decit statuile terminate. Pentruca din mijlocul bucății de marmura care arată ca o bucata obișnuita de roca ieșea cite o mina șlefuită si parca cu vinele pulsând cu viata. M-am gindit ca asa suntem si noi oamenii. Priviți dintr-un anume unghi suntem perfecti si din altul neterminați. Dalta vieții ne lucrează însă si Dumnezeu scoate opere de arta din cei care accepta voia lui. Necazurile in general ne deschid ochii sa vedem o realitate pe care altfel am fi orbi sa o vedem. Dacă am uita durerile avute nu am avea nici o compasiune pentru cei din jur care trec si ei prin valurile vieții. Am fi niște nesimțiți…Uneori chiar si greselile ne sunt de folos dacă învățam ceva din ele.
Momentele dificile din viata daltuiesc in noi persoana care vom deveni. Intr-o vizita in Italia am văzut sclavii neterminați ai lui Michelangelo . M-au impresionat acele statui mai mult decit statuile terminate. Pentruca din mijlocul bucății de marmura care arată ca o bucata obișnuita de roca ieșea cite o mina șlefuită si parca cu vinele pulsând cu viata. M-am gindit ca asa suntem si noi oamenii. Priviți dintr-un anume unghi suntem perfecti si din altul neterminați. Dalta vieții ne lucrează însă si Dumnezeu scoate opere de arta din cei care accepta voia lui. Necazurile in general ne deschid ochii sa vedem o realitate pe care altfel am fi orbi sa o vedem. Dacă am uita durerile avute nu am avea nici o compasiune pentru cei din jur care trec si ei prin valurile vieții. Am fi niște nesimțiți…Uneori chiar si greselile ne sunt de folos dacă învățam ceva din ele.