Iertarea nu înseamnă slăbiciune

Chiar și în cultura cea mai golită din punct de vedere moral, precum a noastră, există semne ale vieții. Făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu gândul veșniciei scris în inimile noastre, suntem disperați să găsim răspunsuri la cele mai profunde întrebări ale noastre care să ne ajute să dăm sens vieții noastre. Căutăm în altă parte, dar în cele din urmă doar Evanghelia oferă ceea ce avem nevoie.

În același timp, cel puțin când vine vorba de iertare, creștinii se luptă și ei. În orice context – pentru că implică întotdeauna ființe umane căzute – iertarea nu este ușoară. În aceste timpuri, atât de profund divizate la niveluri atât de fundamentale și cu atât de multe în joc, poate părea imposibil. Cum putem împăca ideea de iertare cu cea a lumii invadate de rău? Cum putem fi exemple de iertare, atât dăruind iertare cât și căutând iertare, pentru o lume care are nevoie atât de disperată să o vadă?

În primul rând, trebuie să ne fie clar ce este și ce nu este iertarea. Modul în care porunca lui Isus de a „iubi pe vrăjmașii tăi” este adesea folosită pentru a-i reduce la tăcere pe creștinii care au opinii nepopulare ratează complet adevăratul înțeles. Prea des avem impresia că trebuie să ne cerem scuze nu doar pentru că nu am trăit un creștinism autentic, ci și pentru că ținem suntem creștini în primul rând, ca și cum mărturia creștină ar fi compromisă de morala creștină.

În al doilea rând, creștinii trebuie să îmbrățișeze ideea de iertare. Există o teamă în multe Biserici de a promova unele concepte precum „iertare”, „blândețe” sau „compasiune” pentru că ar fi semne de slăbiciune. Cu siguranță, mulți creștini au fost lipsiți de curaj exact în momentul în care de curaj era atât de mare nevoie. Dar a cere sau a oferi iertare nu este neapărat un semn de slăbiciune. De fapt, într-o cultură lipsită de ea, creștinii au ceva esențial de oferit oamenilor, familiilor, instituțiilor și culturilor.

În plus, nu avem de ales. Pentru creștini, o viață plină de har nu este o opțiune. În Romani 12, Pavel îi instruiește pe creștini astfel: „Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc; binecuvântați și nu blestemați.”, „Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine.” A ține la adevăr și dreptate și a fi plin de milă față de ceilalți nu sunt opțiuni care se exclud reciproc. Ambele sunt necesare pentru urmașii lui Hristos.

Nu trebuie să ne prefacem că oamenii „fac bine” atunci când de fapt nu fac sau că ideologiile malefice care îi rănesc pe cei nevinovați nu sunt chiar atât de rele. În cuvintele lui Isus, vom fi „ocărâți”, defăimați și „prigoniți” de dragul Lui, nu pentru că am greșit cu ceva, ci pentru că L-am urmat. Așa cum sugerează învățătura lui Isus despre disciplina bisericii și instrucțiunile adresate ucenicilor de „a scutura de pe picioare praful cetăților neascultătoare”, scopul mărturiei creștine poate fi doar credincioșia. Dacă suntem sau nu plăcuți are puțină importanță.

Asta înseamnă că iertarea este diferită de „reconciliere”. Putem și trebuie să extindem iertarea și ar trebui să fim practicanți ai reconcilierii. Cu toate acestea, pentru că reconcilierea implică întotdeauna pe altcineva, nu depinde doar de noi. Nu numai că este nevoie de doi pentru a se împăca, dar atunci când oamenii urmăresc în mod activ răul, granițele sunt necesare.

Adevăratul câmp de luptă al iertării nu este doar în comportamentul extern. Ea implică inima, pe care Dumnezeu o vede cu o claritate pătrunzătoare. Poate implica cererea de iertare, chiar și de la oponenții ideologici care sunt de partea greșită a unei anumite probleme. Va însemna renunțarea la răzbunare, chiar și atunci când cauți dreptate și extinzi iubirea spre cei care răspândesc ura.

În economia lui Dumnezeu, aceasta nu este slăbiciune. Este puterea înrădăcinată în Hristos, care El Însuși a proclamat: „Tată, iartă-i”.

Un exemplu minunat este Barronelle Stutzman, un co-beneficiar al premiului Wilberforce din acest an. De ani de zile, ea a fost ținta statului Washington, a fost denaturată în presă, calomniată și dată în judecată pentru că a refuzat să creeze flori personalizate pentru o nuntă între persoane de același sex. Abia în noiembrie anul trecut, după aproape un deceniu, cazul ei a fost în sfârșit soluționat în instanță.

De-a lungul întregului proces epuizant, Barronelle nu a oferit nimic altceva decât bunătate, chiar și persoanei din spatele coșmarului ei, clientul și prietenul ei, Rob Ingersoll. „Nu l-am refuzat pe Rob”, a scris ea în 2016. „Am refuzat un eveniment. Și dacă Rob ar intra astăzi în magazinul meu, l-aș îmbrățișa și l-aș sluji încă 10 ani.”

Aceeași atitudine de iertare devenit mai evidentă în anii de după. Prin toate acestea, ea a refuzat cu fermitate să-și trădeze credința, arătând totuși o blândă bunătate față de cei care i se opun. Oricine o cunoaște pe Barronelle Stutzman nu ar confunda niciodată acea postură cu slăbiciunea.

Mai degrabă, ea este un exemplu viu care arată că toți creștinii pot avea atât o convingere fermă, cât și o inimă blândă de iertare. Nu trebuie să alegem între ele.

John Stonestreet, Kasey Leander – Breakpoint

Sursa foto: Photo by Brooke Cagle on Unsplash