Hulește! sau…-meditație din Luca 5

Primul paragraf relatează ceea ce numim „Pescuirea minunată” (v. 1-11). Petru, asprul și experimentatul pescar este, cel mai probabil, iritat de faptul că cineva care nu pare să aibă nicio experiență în ale pescuitului îi spune lui ce să facă. Din politețe însă se supune. Rezultatul este uluitor: mrejele se rup, iar corăbiile se afundă de greutatea capturii. Cine este cel ce poate să poruncească peștilor să se adune și să umple mrejele pescarilor? În Scripturile pe care Petru le citise, în cartea lui Iona de pildă, Unul singur mai poruncise peștelui! Cât de multe pricepe Petru în acest punct despre identitatea „Învățătorului” nu putem spune. Își dă însă seama că are de-a face cu prezența lui Dumnezeu, care este aproape, atât de aproape, iar asta îl face să-și vadă inadecvarea, păcatul, și să exclame: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” (v. 8).

 

Primul paragraf ne-a arătat reacția umană în fața sfințeniei lui Dumnezeu, manifestate în Hristos. Cel de-al doilea ne arată reacția lui Hristos în fața realității, a prezenței păcatului, prin vindecarea leprosului, v. 12-16. Domnul nostru îl vindecă pe leprosul care îi iese înainte și care Îl roagă să o facă! Dar, de ce se atinge de el? (v. 13). Lepra era o boală care genera repulsie, care te determina să te ferești, să te retragi, în niciun caz să atingi! Nu putea Domnul să vindece, dacă nu atingea? Ba da! Uneori a vindecat de la distanța, rostind doar câteva cuvinte! Ceea ce trebuie să înțelegem este că aici avem de-a face nu doar cu dimensiunea biologică, ci și cu cea spirituală. Lepra era în acea vreme un simbol al necurăției. Iată-L pe marele doctor care nu doar că nu se ferește de necurăția păcatului nostru, ci se apropie și se identifică cu ea. O ia asupra Lui!

 

Tocmai lucrul acesta îl face Hristos atunci când îl cheamă pe Levi și când Se așază la masă în casa lui v. 27-32. El nu îi alungă pe păcătoși, ci îi caută, pentru a le curăți și transforma viața. Ultimul verset din acest pasaj este grăitor: „N-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (v. 32).

 

Trecând la chemarea lui Levi, am sărit însă peste un pasaj: vindecarea slăbănogului, v. 17-26. Atunci când bolnavul ajunge în fața Sa, Domnul nostru afirmă: „Omule, păcatele îți sunt iertate!” (v. 20). Afirmația îi scandalizează pe cărturarii și fariseii prezenți. Să nu ne grăbim să îi judecăm! Ei știau că o singură persoană din univers are autoritatea de a ierta păcatele, Dumnezeu, așa că se întreabă: „«Cine este Acesta de rostește hule? Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?»” (v. 21).

 

Domnul nostru nu îi contrazice! În același timp, Domnul nostru nu Își cere scuze și nu socotește că a exagerat prin afirmația făcută. Practic, El răspunde indignării lor cu o întrebare: „Ce este mai lesne a zice «Păcatele îți sunt iertate» sau a zice «scoală-te și umblă»?” (v. 23). Cu siguranță, ambele sunt afirmații pe care doar Dumnezeu are autoritatea să le facă, dar prima ar fi mai ușor de rostit, pentru că efectele ei nu necesită o manifestare vizibilă, imediată, concretă. În momentul în care poruncești unui paralitic să se scoale de pe patul lui însă, efectele trebuie să fie imediate. Nu oricine avea autoritatea să lanseze o asemenea poruncă. Nimeni…cu excepția lui Dumnezeu! Domnul nostru nu rămâne însă doar la teorie, ci rostește porunca în dreptul slăbănogului! Cum să Îl asculte însă paraliticul? Un paralitic nu poate să se ridice de pe patul lui oricât de poruncitor i-ar cere un alt om să facă aceasta. Doar Dumnezeu ar avea autoritatea și puterea de a porunci așa ceva! Și, iată-L că poruncește și cuvântul Lui devine realitate concretă, întocmai cum s-a întâmplat și la creație. Da, Cel care era în mijlocul lor le dă dreptate: doar Dumnezeu poate să ierte păcatele, iar el tocmai le-a iertat!

 

Deși demonstrația este impecabilă, probabil că pentru cei mai mulți dintre cei care asistă este prea uluitor. În cele din urmă, doar lumina limpede din zorii învierii aduce clarificarea finală și incontestabilă!