Gollum și spiritul Crăciunului

Trebuie să recunoaștem că Scrisorile lui Moș Crăciun, o lucrare pe care Tolkien a scris-o pentru proprii copii, este învățuită de spiritul sărbătorilor. Cu toate acestea, este puțin cunoscută și nu este suficientă în sine pentru a-l consacra pe Tolkien ca scriitor asociat cu spiritul acestui sezon.

Aș dori să sugerez totuși că adevăratul spirit al Crăciunului poate fi într-adevăr găsit în Pământul de Mijloc, oricât de contraintuitiv ar părea acest lucru, în moduri care nu sunt incongruente sau absurde. Aș sugera că spiritul Crăciunului este prezent chiar în țesătura poveștii, în acele niveluri de semnificație despre care Tolkien a afirmat că sunt aplicabile lumii de dincolo de poveste.

În acest moment, înainte de a continua, ar fi util să ne gândim la ceea ce se înțelege de fapt prin spiritul Crăciunului. Nu este vorba de Crăciunul în sine, ci de spiritul asociat cu acesta. Spiritul Crăciunului este spiritul minunii și umirii despre care Toma din Aquino ne spune că este inseparabil de sentimentul de recunoștință, el însuși un fruct al smereniei, care ne îndeamnă să ne deschidem inimile către ceilalți în dăruire. Spiritul Crăciunului este prezent în sufletele umile, îngenuncheate în recunoștință pentru prezența miracolului nașterii Pruncului Iisus. Este prezent în smerenia păstorilor simpli, îngenuncheați în fața ieslei. Este prezent în înțelepciunea smerită a celor care privesc cu uimire la semnul din ceruri și urmează acel semn până la locul unde se găsește sensul vieții.

Dacă toate acestea sunt semne ale prezenței spiritului Crăciunului, ce se poate spune despre absența lui? Mai exact, și mergând mai adânc în mister, cum rămâne cu prezența paradoxală a spiritului Crăciunului care se găsește în absența sa?

Avem tendința de a simți nevoia de ceva pentru că nu avem acel ceva. Simțim dorința de mâncare atunci când ne este foame și dorința de apă atunci când ne este sete. Simțim nevoia de companie atunci când ne simțim singuri. Simțim nevoia de casă atunci când suntem în exil. În mod similar, simțim nevoia de spiritul Crăciunului atunci când suntem conștienți că acesta nu este prezent. Absența sa este ca lipsa aerului. Nu putem respira fără el. Din acest motiv, puterea spiritului Crăciunului în Un colind de Crăciun este inseparabilă de lipsa unei astfel de prezențe în Ebenezer Scrooge. Lumina și căldura emanate de steaua din Betleem sunt absente în răceala sumbră a lui Scrooge; lumina și căldura emanate de Pruncul din iesle sunt la fel de absente. Inima lui Scrooge este ca o gaură neagră, care înghite lumina și viața din spiritul sezonului. Prezența lui este o abominație care trebuie învinsă. Spiritul răuvoitor al lui Scrooge trebuie eliminat pentru ca spiritul binevoitor al Crăciunului să iasă la lumină.

Există două modalități de a realiza acest lucru. Scrooge poate avea un sfârșit nefericit, ceea ce îl transformă într-o figură tragică, sau poate avea parte de o convertire, ceea ce îl transformă într-o figură a speranței și a vieții. Dickens ne arată convertirea lui Scrooge, care se realizează cu ajutorul spiritului purgatorial al lui Jacob Marley și al spiritelor angelice ale Crăciunurilor trecute, prezente și viitoare. Convertirea lui Scrooge este cu adevărat cathartică, în sensul că este purgativă; ne curăță, așa cum îl curăță pe Scrooge însuși, prin eliberarea fricilor și emoțiilor reprimate. Suntem purificați prin purificarea lui Scrooge, împărtășind roadele iertării și milei pe care i le arată Cel care insuflă viață în spiritul Crăciunului. Această turnură bruscă și veselă a poveștii, reprezentată de convertirea lui Scrooge, este ceea ce Tolkien numea eucatastrofă, răsturnarea bună a intrigii care duce la consolarea unui sfârșit fericit.

Totuși, dacă putem presupune că Scrooge trăiește fericit până la adânci bătrâneți, ce se poate spune despre Gollum, personajul negativ din Stăpânul inelelor? Ce ne poate arăta Gollum despre spiritul Crăciunului?

Ca și Scrooge, Gollum este posedat de bunurile sale. În cazul lui Gollum, după ce a fost posedat de deținerea Inelului, el este posedat de dorința de a-l redobândi după ce Inelul îi este luat. Ca și Scrooge, el este sclavul păcatului de care este dependent. „Un sclav”, scrie filosoful Thomas S. Martin, „este o persoană care nu se poate stăpâni în fața poftelor trupului și a dorinței excesive de posesii exterioare”. O astfel de persoană poate fi disprețuită sau poate fi compătimită. Prin urmare, ce trebuie făcut cu Gollum? Mai exact, ce este de făcut cu toate acele suflete „gollumizate” care s-au înrobit narcisist și mândru de ele însele? Ce este de făcut cu cei care sunt atât de dependenți de propriul sine încât nu mai au puterea de a se dărui celorlalți în iubirea care îi va elibera? Sunt ei de disprețuit sau de compătimit? Îi detestăm sau îi iubim? Hobbiții din Stăpânul inelelor învață să îl compătimească pe Gollum și să îi arate milă. Ei cunosc „agonia minții și a trupului lui Gollum, înrobit de acel Inel, incapabil să-și mai găsească vreodată liniștea sau ușurarea în viață”. Ei îi cunosc suferința și îl compătimesc pentru aceasta, arătându-i milă. Făcând acest lucru, ei îl iubesc pe păcătosul nefericit, chiar dacă detestă păcatul său. Acesta este spiritul de dăruire față de ceilalți, care reprezintă spiritul Crăciunului. Fie ca noi toți să fim binecuvântați cu el în acest Crăciun.

Un text de Joseph Pearce pentru The Imaginative Conservative