Frumusețea lui Cristos într-o lume frântă: cum să iubim arta prin ochii credinței

Dar Dumnezeu nu a început cu o pânză albă când a venit vorba de răscumpărare. El și-a iubit prea mult imaginea sa în umanitate pentru a se lepăda de noi și a o lua de la zero. După cum spune Atanasie: „De dragul tabloului, nici măcar simplul lemn pe care este pictat nu este aruncat, ci conturul este reînnoit pe el”. Ființele umane decăzute sunt capodopere deteriorate, care prezintă încă asemănarea Creatorului nostru în anumite unghiuri și în lumina potrivită. Deși suntem zdrențuiți și pătați de păcat, egoism și mortalitate, încă semănăm cu El. Iar această asemănare se manifestă ori de câte ori susținem adevărul, luptăm pentru bunătate sau creăm și celebrăm frumusețea.

Frumusețea, în special, are o putere „de a ne trezi simțurile la lumea așa cum a făcut-o Dumnezeu și de a ne trezi simțurile la Dumnezeu însuși”. Faptul că atât credincioșii, cât și necredincioșii sunt capabili să producă frumusețe înseamnă că Dumnezeu lucrează prin intermediul unor purtători de imagine, altfel necalificați, pentru a „revela gloria Sa” – chiar și în mijlocul nenorocirilor, al eșecurilor morale și al luptelor lor mentale. Și dacă există un loc în care putem găsi cu ușurință aceste tipuri de fracturi, acesta este în istoria artei și în viețile celor care o creează.

Există mari pictori și sculptori ale căror biografii complicate ilustrează modul în care, chiar și în starea noastră decăzută, ființele umane amestecă frumusețea cu deșertăciunea. Michelangelo își sculptează opera magna de șase tone, „David”, ignorând fisurile din marmură care reflectă propria rușine sexuală. Pensula lui Caravaggio dă viață Bibliei, în timp ce temperamentul și agresivitatea sa aduc moartea în noapte. Van Gogh își umple pânzele cu pace și lumină, în timp ce o furtună de îndoieli și depresie îi întunecă inima. Cel mai nemuritor tablou al lui Rembrandt cade pradă hoților și se pierde în vânturile timpului. Iar Lilias Trotter își sacrifică cariera artistică pentru a-i sluji și evangheliza pe cei săraci într-un deșert african.

Acești artiști și operele lor dezvăluie modul în care Dumnezeu îi vede pe toți purtătorii imaginii Sale: „pe deplin expuși în defectele noastre”, în chinurile noastre private sau în supunerea noastră la decădere. Autoportretul lui van Gogh cu urechea bandajată este o imagine a „sărăciei noastre spirituale și relaționale”. (Pentru cei care nu știu, van Gogh este celebru pentru că și-a tăiat propria ureche în timpul unei frenezii paranoice). Această pictură a unui om în cel mai de jos moment al său este o descriere fidelă a „rușinii și a nevoii noastre de salvare”, chiar dacă noi, asemenea maestrului olandez angoasat, refractam strălucirea lui Dumnezeu în eforturile noastre imperfecte de a aduce frumusețe.

Artiștii ne pot uimi cu talentul lor, dar chiar și cel mai mare geniu este finit. Prin lentilele care i-au permis lui Vermeer să picteze cu o precizie stranie, putem vedea o dependență smerită de alții, o „lumină împrumutată” care dovedește că niciunul dintre noi nu este autosuficient. Avem nevoie nu doar de Dumnezeu, ci și unii de alții; chiar și geniile depind de cineva care să le facă pensulele. Fără atelierul din Paris pe care Frédéric Bazille l-a pus la dispoziția colegilor săi artiști, poate că lumea nu ar fi aflat niciodată nume precum Degas, Renoir sau Monet. Acești oameni ar fi rămas fără bani și obscuri. Talentul pur și simplu nu a fost suficient pentru ei și nu este suficient pentru niciunul dintre noi. Avem nevoie de ajutor.

Acest mod de a privi arta îi provoacă, de asemenea, pe creștinii care au pus accentul pe adevăr și bunătate, neglijând în același timp frumusețea. În timp ce arta religioasă și arta oamenilor religioși inspirau cândva lumea, astăzi creștinii s-au retras în mare parte în „domeniul conduitei personale și al asentimentului intelectual”. Frumusețea dă expresie deplină adevărului și bunătății:

„Frumusețea duce căutarea binelui dincolo de simpla conduită etică personală, la munca de a face intenționat binele către și pentru alții. Frumusețea duce căutarea adevărului dincolo de acumularea de cunoștințe, la anunțarea și aplicarea adevărului în numele grijii față de ceilalți. Frumusețea ne atrage mai adânc în comunitate. Ne doare să împărtășim experiența frumuseții cu alți oameni, să ne uităm la cineva de lângă noi și să spunem: «Auzi asta? Vezi asta? Ce frumos!»”

Poate cel mai important, frumusețea este fragilă. Să ne gândim la natura efemeră a operelor de artă pe care le tratăm ca fiind nemuritoare – „David” al lui Michelangelo, care într-o zi se va prăbuși, „Mona Lisa” lui da Vinci, care este ținută sub control climatic pentru a-i încetini degradarea, sau chiar catedrala Notre-Dame, care a luat foc acum trei ani sub privirile întregii lumi. Să ne reamintim că cele mai mari opere de frumusețe vor ceda în cele din urmă în fața corupției. Într-adevăr, titlul său face aluzie la faptul că multe dintre ele, cum ar fi „Furtuna pe Marea Galileii” a lui Rembrandt, au fost deja corupte. Nimeni nu știe dacă această capodoperă, tăiată din ramă de hoți în urmă cu 32 de ani, mai există încă. Este dispărută – poate pentru totdeauna.

Se pare că aceasta ar fi și soarta noastră. Artiștii, ca și arta lor, au fost zguduiți de furtunile corupției spirituale și trupești. Fragilitatea și defectele lor umane au întunecat frumusețea pe care au pictat-o și frumusețea chipului lui Dumnezeu în ei. Dar Mântuitorul adormit în pupa bărcii lui Rembrandt poate calma furtunile. Nu este o coincidență faptul că Isus apare în atât de multe opere de artă mărețe. Căutarea umană a frumuseții este, în multe privințe, o căutare de a transcende condiția noastră tristă – de a face, dar și de a manifesta o glorie care va dăinui. Asta înseamnă că, dacă noi înșine suntem imagini, suntem datori unui artist. Iar dacă acesta nu și-a pus încă pensula jos, este o veste bună, într-adevăr.

După un text Shane Morris pentru The Gospel Coalition