Fiul lui Dumnezeu, Fiul Mariei-meditație din Luca 2

Episodul este bine cunoscut. Părinții Domnului nostru mergeau în fiecare an, la Ierusalim, pentru a sărbători Paștele. Textul nu ne vorbește despre ceea ce s-a întâmplat în zilele praznicului. Cu siguranță, familia a îndeplinit toate ritualurile prescrise. Textul se concentrează asupra „incidentului” consumat pe drumul de întoarcere. „Băiatul Isus” (!), ni se spune, „a rămas în Ierusalim” (v. 43). Gestul este, cu siguranță, unul intenționat. În primă fază, părinții nu se îngrijorează. Ne aflăm într-o epocă și într-o societate în care elementul social este (atot-)puternic. Familia nu călătorește către Ierusalim izolat, ci într-un grup mare de prieteni și de rude. În momentul în care nu își văd copilul în preajma lor, părinții sunt convinși că acesta s-a lipit, provizoriu, de o altă parte a grupului.

Să subliniem că ei Îl caută „între rudele și cunoscuții lor” (v. 44). Pentru că nu Îl găsesc, sunt cuprinși de îngrijorare, așa că se întorc să Îl caute în Ierusalim și, spre uimirea lor, Îl găsesc „în templu, în mijlocul învățătorilor” (v. 46). Contrastul dintre așteptările lor și preocupările Lui este evident. Următoarele două versete ne pun înainte uimirea oamenilor. Pe de o parte, „toți cei care-L auzeau, rămâneau uimiți de priceperea și răspunsurile Lui” (v. 47). Pe de altă parte, „când L-au văzut părinții Lui, au rămas înmărmuriți” (v. 48).

Dialogul care urmează este marcat de neliniștea și tumultul conținute în reproșul și mustrarea mamei, dar și de calmul răspunsului oferit de „Băiatul Isus” (v. 48-49). Contrastul este, din nou, evident. Domnul nostru răspunde cu calm, dar cu fermitate. Răspunsul lui rămâne tainic pentru părinții Lui, la acel moment. Singurul lucru pe care Maria îl poate face este ca, după obicei, să păstreze „toate acele cuvinte în inima ei” (v. 51). Tainele vor fi dezlegate la vremea potrivită.

Poate contrar unor așteptări, textul se încheie în cel mai obișnuit și nespectaculos mod cu putință: „S-a coborât împreună cu ei la Nazaret și le era supus. (…) Și Isus creștea în înțelepciune, în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (v. 51-52).

În continuare, vom face câteva observații, sintetizate sub forma unor contraste:

În primul rând, avem contrastul dintre două identități. Pe de o parte, textul ne vorbește despre Isus ca merge la praznic, alături de „părinții Lui” (v. 41, 48). El locuiește în casa lor, în disprețuitul Nazaret. Pe de altă parte, Textul ne vorbește despre Isus care se simte la fel de acasă în templul de la Ierusalim, pentru că acesta este „Casa Tatălui Său” (v. 49). Într-adevăr, Dumnezeu mai fusese numit „Tată”, dar doar de către Israel, ca popor. Iată însă că Fiul Mariei și, prin adopție, a lui Iosif, are curajul să Îl numească pe Dumnezeu Tată, într-un mod unic. Al cui Fiu este, în cele din urmă?

În al doilea rând, avem contrastul dintre două loialități. După cum ne spune și v. 51, Isus era supus părinților. Se întoarce la Nazaret, trăiește sub acoperișul lor și le oferă respectul și cinstea cuvenită. Pe de altă parte, textul ne pune înainte o altă loialitate. El nu își cere iertare mamei, atunci când este mustrat pentru că a rămas în Ierusalim. O loialitate mai înaltă, prioritară, îi ceruse să facă acest lucru (v. 49). În acest punct, Hristos este „tot mai plăcut”, atât „înaintea lui Dumnezeu”, cât și „înaintea oamenilor” (v. 52). Când va ajunge în punctul în care cele două vor intra în coliziune, El va alege, fără ezitare loialitatea față de Tatăl.

În al treilea rând, avem contrastul dintre două forme de cunoaștere. Într-o societate în care diferența de vârstă avea implicații considerabile, iar bătrânii se bucurau de cinste și respect, „Băiatul Isus”, la doar doisprezece ani, „stă în mijlocul învățătorilor, ascultându-i punându-le întrebări” (v. 46). „Priceperea și răspunsurile Lui” îi pun în uimire pe ascultători (v. 47). În ciuda înțelepciunii nemaipomenite, pe care o manifestă atât de timpuriu, concluzia pasajului este că „Isus creștea în înțelepciune” (v. 52). Pe de o parte, dă dovadă de o înțelepciune sclipitoare, pe de altă parte, continuă procesul de învățare și de maturizare.

Într-un sens, contrastele acestea par ciudățenii. Privindu-le, unii vor ajunge la concluzia că evanghelistul se contrazice și că narațiunea nu are sens. Nu și atunci când aceste contraste sunt puse în contextul potrivit! Să nu uităm episodul numit în mod tradițional Bunavestire. Atunci, Mariei i se spune că „va naște un fiu”, dar că „sfântul care se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:31, 35). Al cui Fiu? Al Mariei, dar și al lui Dumnezeu! Contrastele pe care le-am evidențiat mai sus sunt în deplină concordanță cu anunțul îngerului. Întreaga Evanghelie, inclusiv episodul de la templu, nu are sens decât dacă Cel despre care vorbește este Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei, Dumnezeu și Om. Iată marea taină și marea minune din miezul istoriei. Taina care face cu putință mântuirea noastră. Minunea glorioasă pe care, cu voia Domnului, o vom prăznui și anul acesta.