Filmul „Tolkien” și arta muribundă a frăției

Din păcate, „Tolkien” nu este acel film. Filmul își desfășoară acțiunea în copilăria și tinerețea lui Tolkien – anii de dinainte de a-l întâlni pe Lewis, de a se împrieteni cu acesta și de a se dovedi esențial în convertirea sa la creștinism.

Deși, în mod ciudat, nu a fost aprobat de familia Tolkien, filmul este o odă frumoasă și revigorantă pentru formarea creativă a unuia dintre cei mai iubiți autori din lume. Filmul observă cu acuitate alchimia circumstanțială care a dat naștere limbilor, peisajelor și dorințelor din Pământul de Mijloc. Dar observă, de asemenea, nevoia generală a oamenilor de a avea spirite asemănătoare, de a fi tovarăși de arme, de a avea prieteni alături de care să trăiască, să iubească și să moară.

Pe scurt: acesta este un film despre camaraderie.

Geniul artistic nu înflorește în vid. În spatele fiecărei creații mărețe se află o rețea de relații care au contribuit la formarea persoanei care a format capodopera. Pentru J.R.R. Tolkien, această rețea a inclus-o pe mama sa, Mabel, care a murit când el avea doar 12 ani. Mabel i-a educat acasă pe tânărul J.R.R. și pe fratele său, citindu-le povești și provocându-le mintea tânără să înceapă să cultive lumi imaginare. De asemenea, un loc important în rețeaua de formare a lui Tolkien este Edith Bratt, muza pe care a întâlnit-o pentru prima dată la 16 ani, dar cu care, din cauza diverselor obstacole, nu s-a putut căsători decât peste opt ani.

„Tolkien” redă frumos povestea de dragoste dintre Ronald și Edith, deseori în moduri care prefigurează viitoarea moștenire literară a lui Tolkien (într-o scenă cheie, Tolkien o duce pe Edith la o întâlnire pentru a audia seria Inelul Nibelungului a lui Wagner, unul dintre preferatele lui Edith).

Dar, pe cât de mult aceste femei s-au dovedit a fi influențe cruciale asupra omului care a dat lumii „Hobbitul” și „Stăpânul inelelor”, „Tolkien” se concentrează mai ales pe influențele formative ale camarilei masculine; mai precis, un grup de colegi pe care i-a întâlnit în adolescență și care au format o societate literară: Tea Club and Barrovian Society. Acest grup era format din patru prieteni care au frecventat împreună școala King Edward’s School din Birmingham: Tolkien/„Tollers” (filolog aspirant), Robert Gilson (pictor aspirant și fiul directorului școlii), Christopher Wiseman (compozitor clasic aspirant) și Geoffrey Smith (poet aspirant care a fost probabil cel mai drag și mai loial prieten al lui Tolkien – modelul pentru camaradul Sam al lui Frodo).

Această frăție de patru tovarăși (fără îndoială o sursă de inspirație pentru frăția din Stăpânul Inelelor) juca rugby împreună și vorbea despre mitologia nordică la ceai. S-au încurajat și s-au susținut reciproc în căutările lor creative – pictură, muzică, literatură, poezie – precum și în luptele lor relaționale și romantice. Pentru tânărul Ronald – care a crescut fără tată (Arthur Tolkien a murit când J.R.R. avea doar 3 ani) și a rămas orfan la vârsta de 12 ani – o astfel de frăție a fost o mană cerească.

Întâlnindu-se în biblioteca școlii și în magazinele Barrows Stores din Birmingham (de unde și numele Barrovian Society), băieții au găsit solidaritate în dorința lor comună de a „schimba lumea prin puterea artei”. Conceptul lor de masculinitate nu vedea niciun paradox în a se murdări de noroi pe terenul de rugby împreună într-o zi și a vorbi despre Chaucer și Beowulf la un ceai în ziua următoare. Au avut o părtășie de gentlemen înrădăcinată în virtute, în clasici și în eleganță poetică. Este o viziune revigorantă pentru tinerii din ziua de azi, a căror lume axată pe prezent – definită de efemeritatea Snapchat și de plăcerile ieftine ale pornografiei – face mai mult pentru a le amorți simțurile și a-i cocoloși decât pentru a-i trezi la frumusețe și a-i pregăti pentru lume. Dar părtășia credincioasă a acestor băieți unul față de celălalt i-a ajutat să devină bărbați. Au mers împreună la Oxford și apoi la război împreună, luptând în tranșee. Toți patru au luptat. Doar doi (Tolkien și Wiseman) s-au întors. Gilson și Smith au murit în sângeroasa bătălie de pe Somme.

Marele Război a marcat sfârșitul frăției T.C.B.S., chiar dacă a aprins imaginația lui Tolkien și l-a motivat să ducă mai departe misiunea frăției de a „schimba lumea prin puterea artei”. Ca și în „Stăpânul inelelor”, bucuria pastorală a frăției este frântă de distrugerea războiului. Dar misiunea continuă. Amintirea și dorul de vindecare, de o reuniune a frăției undeva, într-o zi, îl motivează pe Tolkien în creația sa artistică. Așa cum s-a întâmplat cu atât de mulți (inclusiv Lewis), Tolkien și-a canalizat durerea de după război în creațiile sale literare – inventând alte limbi, alte lumi, alte finaluri pentru a-l ajuta să o proceseze pe a sa.

Deși T.C.B.S. a fost, în cele din urmă, o tovărășie de scurtă durată, misiunea sa l-a motivat pe Tolkien pentru tot restul vieții. După ce a primit vestea morții lui Rob Gilson, Tolkien i-a scris o scrisoare în 1916 lui Smith (care la rândul său avea să cadă secerat în curând pe câmpul de luptă). În scrisoare, Tolkien a descris T.C.B.S. ca fiind ceva destinat să „reaprindă o lumină veche în lume… să mărturisească pentru Dumnezeu și Adevăr într-un mod mai direct chiar și decât scarificiul vieții pentru acest război”.

Pentru Tolkien, sacrificiul unui soldat este nobil, dar războiul mai mare – cel pe care el și camarazii săi îl duceau la un ceai la Barrows – era lupta pentru a păstra binele, căile uitate, „vechea lumină din lume”. Contribuția de durată a lui Tolkien este tocmai această înțelepciune – că într-o lume obsedată de nou, de industrial și de pragmatic, păstrarea căilor vechi și a frumuseții care pare de prisos capătă o importanță radicală. Avem nevoie de povești cu hobbiți, vrăjitori și inele magice tocmai pentru că nu avem nevoie de ele. Avem nevoie de artele creative în toată creația lor fantastică pentru că ele stau mărturie a ceea ce înseamnă să fii om. Așa cum scria Tolkien în eseul său „On fairy stories”, „Fantezia rămâne un drept uman: noi creăm pe măsura noastră și în modul nostru secund, pentru că suntem făcuți: și nu doar făcuți, ci făcuți după chipul și asemănarea unui Creator”.

Acesta este motivul pentru care, după moartea prietenului său drag Geoffrey Smith, Tolkien s-a străduit să facă să fie publicate poemele sale. O scenă din „Tolkien” îl arată pe acesta întâlnindu-se cu mama regretatului său prieten, care consideră că este un lucru prostesc și inutil să publice poeziile fiului ei decedat. „La ce bun poate ajuta poezia în vremuri ca acestea?”, se gândește ea. Tolkien îi răspunde: „Nu mă pot gândi la nimic mai necesar, mai ales în vremuri ca acestea”.

Oricât de mult ar avea dreptate Tolkien în ceea ce privește vitalitatea prieteniei și a comuniunii pentru creativitate și înflorirea umană în general, filmul neglijează în mare măsură comuniunea spirituală pe care Tolkien o avea cu Dumnezeu, prin Hristos. În afară de prezența unui preot, părintele Francis Morgan, care servește drept tutore legal al fraților Tolkien orfani, și de o scurtă scenă în care băieții cântă la școală un cântec religios, creștinismul este absent în film. Urmând tendința tulburătoare a unor filme recente, „Tolkien” prezintă o poveste despre minune lipsită de sursa ultimă a minunii: Dumnezeu.

Cea mai apropiată legatură a filmului cu credința are loc într-o scenă în care părintele Francisc prezintă răspunsul său pentru familiile îndurerate care îi jelesc cei dragi pierduți în Primul Război Mondial: „Cuvintele sunt inutile; cuvintele moderne, oricum. Eu rostesc liturghia. Cred că există o alinare, cred, în distanță.” Dar chiar și aici, „liturghia” este apreciată mai ales pentru stabilitatea sa lingvistică durabilă, nu neapărat pentru realitățile transcendente și adevărurile spirituale pe care le descrie

Și totuși, chiar dacă regizorii îl omit în mod vizibil pe Dumnezeu din povestea lui Tolkien, ceea ce rămâne – necesitatea existențială a comuniunii, puterea artei de a păstra atât „vechea lumină”, cât și de a tânji după Lumina perfectă – este o mărturie a adevărului spiritual, chiar dacă în mod accidental. Arătând frumusețea pe care Tolkien a extras-o din suferință – copilăria sa pierdută din West Midlands devenind Comitatul escatologic, ororile de pe Somme devenind pustietățile înfrânte ale Mordorului, un grup pierdut de elevi devenind o comunitate de hobbiți – filmul este o mărturie a Dumnezeului Creator și a lui Hristos cel înviat, ale cărui cuvinte reverberează în inimile fiecărui orfan, ale fiecărei văduve, ale fiecărui veteran devenit scriitor de literatură fantastică: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apoc. 21:5).

Un text de Brett McCraken pentru The Gospel Coalition