„Facă-se voia Ta” sau despre smerenia epistemică

Astăzi este Duminică. Mulți dintre noi am spus în timpul liturghiei rugăciunea pe care am învățat-o de la Mîntuitor: „Tatăl nostru care ești în ceruri” și în parcursul ei am spus și „facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pămînt” și „pîinea noastră cea de toate zilele…” (dar motorina, benzina și uleiul!?)

Este greu în asemenea zile să spunem astfel de fraze, mai ales cînd unii dintre noi cred că Dumnezeu Și-a luat vacanță, că a uitat lumea, că este nepăsător la durerea semenilor noștri, că a lăsat lumea de izbeliște pe mîna unor smintiți cu butoanele roșii în vîrful degetelor.

Și totuși, prin credință credem că Trinitatea S-a sfătuit înainte de orice veac și Dumnezeu este tot pe Tron, așa cum era cînd cu potopul.

Cine spune că înțelege tot ce se petrece în aceste zile este de o superbie diabolică. După ce am fost despărțiți de vaccinuri și măști, acum sîntem împărțiți pe culori: roșu și galben-albastru. Patima este chiar mai mare decît pe vremea pandemiei.

Cei care ne pretindem credincioși ne ancorăm în Sfintele Scripturi, de unde învățăm că Dumnezeu este suveran, că voia Sa este și bună și plăcută și desăvîrșită. Pentru noi personal, individual (spuneți-le asta ucrainenilor în refugiu sau mamelor de la Moscova, care își așteaptă fiii acasă și aceștia nu vor mai veni… ) sau pentru întreaga lume? Ce lume!

Nu credeam să trăiesc zile în care se vorbește de un al treilea război mondial, nu credeam să mai trăiesc vremea cozilor și să mă tem pentru o foamete, în care omul va deveni fiară față de semeni. Dar, iată, zorile umbrite ale unei noi epoci se ivesc.

Ce vom face, ce vom spune, ce vom decide?

În Evanghelia după Ioan este o fază extrem de dulce, în care Petru își dă măsura genialității sale. Domnul face minunea înmulțirii pîinilor și apoi ține un discurs șocant, identificîndu-Se pe Sine cu mana cerească: „Cine nu Mă mănîncă pe Mine nu va avea parte de Mine!”. Majoritatea celor prezenți iau această expresie drept o invitație la canibalism și se îndepărtează, fără a-L ucide pe loc pe Cel Care tocmai îi hrănise. Chiar mulți dintre ucenicii Lui au plecat spunînd: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?”

Isus așteaptă să plece mulțimile și apoi, cînd ucenicii stau în cumpănă îi întreabă senin: „Voi nu plecați? De ce nu plecați ca ceilalți?”, fără a da note de subsol, explicații suplimentare, fără a-Și scuza abuzul metaforic, fără a dori să își recîștige simpatia sau să obțină aderența discipolilor lui, la fel de șocați precum restul.

Atunci Petru se apropie de Domnul și îi spune ceva ce va rămîne călăuză pentru toți „proștii” ca noi: „La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice!”

Această declarație conține in nuce esența credinței în paradigmă relațională. Există de-a lungul Evangheliei mai multe tipuri de credință, dar Petru pune relația deasupra propriei sale înțelegeri. Petru avea unde să meargă. Avea familie, avea o afacere, era destul de în vîrstă să își reia viața obișnuită. Era și destul de avut și destul de așezat pentru o viață „normală”, fără a continua acest „vagabondaj” peripatetic, alături de un maestru spiritual care parcă face tot posibilul să calce în toate străchinile posibile, subminîndu-Și autoritatea, imaginea, vorbind în așa fel încît să îi facă pe cei mai mulți să audă, fără să înțeleagă; să privească, fără să vadă; să priceapă, fără să creadă.

Petru rămîne lîngă Isus în ciuda faptului că nu înțelege sensul imediat al spuselor lui Isus, presupunînd că există o semnificație dincolo de înțelegerea sa. Își încovoaie priceperea și se alipește de Cel recunoscut drept Cristosul, Mesia, fără să reclame explicația suplimentară. Iubirea îl ridică deasupra înțelegerii și rămîne. Da, cu ezitarea trădării dinainte de răstignire, dar apoi rămîne chiar răstignit cu capul în jos.

În astfel de vremuri tulburi, variantele de înțelegere asupra lumii nu sînt prea multe. Ori căutăm să Îi găsim scuze lui Dumnezeu, să Îi explicăm voia Sa permisivă, potrividu-ne cumva bucățelele de puzzle în jurul presupozițiilor noastre, ori ne prăbușim la picioarele Sale, încrezîndu-ne în Înțelepciunea Sa și Suveranitatea Sa.

Există vremuri în care înțelegerea și încrederea se exclud reciproc, oferindu-ne alternative opuse. Balansarea noastră între episteme și pistis ne poate arunca într-un dezastru, atunci cînd ne încăpățînăm să rămînem la pretenția priceperii, sau, cealaltă alternativă, ne poate oferi odihna credinței, atunci cînd ne aruncăm în brațele Celui Atotputernic.

Iuda a crezut că pricepe, a crezut că Îl poate provoca pe Mesia, prin pseudo-trădarea sa, prin predarea în mîna autorităților, să Își scoată legiunile de îngeri în apărare și să preia puterea, sperînd într-un război cu happy-end. A ratat tragic. Petru a recunoscut că nu înțelege nimic și s-a ales cu viața veșnică, în ciuda faptului că n-a priceput pe moment toate semnificațiile cuvintelor vieții veșnice.

Varianta petrină mi se pare mai tentantă acum cînd nu pricep nimic din ce face sau permite Dumnezeu să se facă asupra lumii!