Eric Voegelin – Religiile politice

Pericolul noii ideocrații este cu atât mai mare cu cât aceasta are o perversitate structurală, întrucât se construiește de jos în sus. Poate capta indivizi care devin vehicule pentru răspândirea ideilor sale. De aceea, este esențial să desfășurăm o luptă de decontaminare, o „luptă la firul ierbii”, pentru a contracara influențele acestei ideologii. Acest proces este cu atât mai dificil cu cât trăim într-o atmosferă impregnată de marxism.

Personal, sunt profund interesat să transmit elevilor mei și celor din generația mea, dar nu numai, un intrumentar de decodificare a mecanismelor noii ideocrații. Iar acest lucru este cu atât mai urgent cu cât, în epoca noastră, marxismul este omniprezent. Așa cum Sartre nu se rușina să declare că marxismul este „filosofia de nedepășit a epocii noastre”, această ideologie continuă să domine gândirea colectivă.

Un prim pas pe care îl putem face este să înțelegem conceptul de religie politică, așa cum este el expus de Eric Voegelin în lucrarea sa Religiile Politice. Sau, în cuvintele sale: „Discutarea problemelor religioase fundamentale ale timpului nostru, precum și descrierea fenomenului răului ce trebuie combătut, sunt mult mai importante decât participarea într-o luptă etică defensivă.”

Eric Voegelin în cartea sa „religiile politice” vorbește despre felul în care în epoca contemporană politicul preia așteptările și obiectivele religiosului. Voegelin spunea că „nu există filozof sau gânditor remarcabil în lumea occidentală de astăzi care să nu fie conștient în primul rând – și care să nu fi exprimat acest sentiment – că lumea trece printr-o criză serioasă, că suferă un proces de distrugere care își are originile în secularizarea sufletului și în separarea unui suflet în consecință pur secular de rădăcinile sale în religiozitate și, în al doilea rând care să nu știe că vindecarea se poate realiza doar prin reînnoire religioasă, fie ea în cadrul bisericilor istorice, fie în afara acestui cadru.”(Eric Voegelin, Religiile politice, editura Humanitas, București, 2010, p.75)

Voegelin începe prin a enunța problema și a explica că la momentul scrierii lucrării, conceptul de religie politică nu era încă acceptat – „deși starea de fapt actuală ar impune observatorului atent să adopte acest punct de vedere.” După scurta enunțare a problemei vorbește despre felul în care termenii „stat” și „religie” primesc o altă interpretare în filosofia modernă. Atunci când termenii capătă o altă interpretare, se pun bazele noii ideocrații.  „Hegel a fost cel care a avansat teza că oamenii în rolul lor ca stat reprezintă spiritul în realitatea sa imediată și în consecință puterea absolută pe pământ. Mintea sa puternică nu se împiedică în mărunțișuri și trage concluziile cu fermitate. Dacă statul e puterea absolută, atunci nu poate avea bariere interne. Din acest motiv, ar încorpora aspectele mecanice ale ordinii și slujirii, obediența completă și ignorarea opiniilor și raționamentelor individuale, absența spiritului propriu, iar în același timp ar însemna și o prezență intensă a spiritului ce izvorăște din interiorul statului. Curajul individului nu este de natură personală în interiorul statului, ci un fenomen mecanic.”

Voegelin în cartea sa ne duce în Egiptul Antic explicând implicațiile reformei religioase a lui Akhenaton. Acesta a încercat să transforme cultul solar într-o religie de stat, proclamând Aton nu doar ca zeu suprem, ci ca principiu creator al întregii lumi. A instaurat un monoteism radical, în care regele era mediatorul direct între divinitate și oameni, iar Aton reprezenta sursa vieții și a ordinii cosmice. În timpul domniei sale, au fost înlăturate vechile culturi și preoțime, iar chiar numele zeilor tradiționali, inclusiv Amon, au fost șterse din temple și monumente. Reforma religioasă a fost profund legată de politicile imperiale ale Egiptului, în care religia și statul erau inseparabile. Voegelin explică de ce a eșuat acest sistem – „Cultul de stat, cu ierarhia sa de Akhenaton, religii politice, substanță ecleziastică și distanța supușilor față de Dumnezeu, au putut să existe doar într-un sistem politeist, în care celorlalte caracteristici ale omului li s-a permis să își dezvolte propria religie alături de religia politică.”

Cartea lui Voegelin atrage atenția asupra preluării temelor religioase și transferul lor în sfera politică. „Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Singura religie care separă statul de religie este creștinismul. Însă religia politică preia din învățăturile creștine anumite concepte și le aplică în contextul său.

Un exemplu în acest sens este preluarea escatologiei creștine – promisiunea Raiului, nu ca un ideal îndepărtat, ci ca o realitate tangibilă care se poate înfăptui aici și acum, prin rezolvarea tensiunilor, fie ele reale sau inventate, cum ar fi lupta de clasă.

Un alt exemplu este „făurirea omului nou” prin schimbarea conștiinței, prin metanoia, prin îndemnul la pocăință. Acest concept creștin este preluat și reinterpretat în ideologia politică: omul nou devine un obiectiv de stat, iar „transformarea” sa devine o promisiune politică. Astfel, aceste concepte nu mai rămân în sfera religioasă, ci devin teme de campanie și promisiuni de realizare imediată. De aceea, noua ideocrație este periculoasă – pentru că schimonosește omul, care, în esența sa, este o ființă religioasă.