Erezia creștină numită ”wokeness”

Când locuitorii insulei Milos au protestat, în 416 î.Hr., spunând că nu au greșit cu nimic Atenei, atenienii au răspuns: ”Cei puternici fac ce pot; cei slabi îndură ce trebuie.” Locuitorii din Milos au fost lăsați să sufere de foame până ce s-au predat, bărbații lor au fost uciși, iar femeile și copiii au fost vânduți sclavi.

Nimic din toate acestea nu era neobișnuit în lumea antică. Cei puternici, se credea, aveau tot dreptul să-i domine pe cei slabi. Cruzimea, violul, tortura și vărsarea de sânge erau mijloace obișnuite de a impune puterea. Nici zeii, nici codurile morale nu se opuneau dominațiilor. Istoricul ateu Tom Holland își descrie sentimentele despre lumea greco-romană în acest fel: ”Nu doar cruzimea dusă la extrem mă tulbură, ci și lipsa absolută a oricărui sentiment că cei slabi și săraci ar putea avea și cea mai mică valoare intrinsecă.”

Dar ce s-a schimbat pe parcurs? După cum spune Holland, creștinismul a adus schimbarea.

Creștinii și iudeii credeau că toți oamenii au fost făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În acest fel, fiecare om are valoare și demnitate intrinsecă, indiferent de rasă, etnie, gen sau poziție socială. Pornind de la acest lucru, asuprirea celor săraci și slabi a fost condamnată. Nici averea, nici tăria nu aduc îndreptățirea. Creștinismul a reliefat egalitatea spirituală și morală a tuturor oamenilor. Nu numai că toți suntem părtași aceleiași naturi umane, dar ne caracterizează aceeași problemă (păcatul) și avem nevoie de aceeași soluție, salvarea prin Isus Cristos.

Datorită acestor idei, creștinismul este singura sursă istorică a conceptelor pe care, în ziua de azi, nu le pune nimeni la îndoială: demnitatea umană, egalitatea și drepturile universale ale omului. După cum admit și alți atei remarcabili, pe lângă Tom Holland, cum ar fi Jürgen Habermas și Luc Ferry, aceste idei sunt rădăcinile preocupărilor moderne pentru cei săraci și oprimați.

Din acest motiv, este corect să numim ”wokeness” (o stare de alertă, în special legată de situații cum ar fi rasismul sau anumite inegalități sociale – n.t) o erezie creștină.

Cuvântul ”erezie” vine din verbul grecesc ”hairein”, care înseamnă ”a alege”. Erezia este rezultatul alegerii unui lucru adevărat, pentru ca, apoi, să-i adaugi semnificații personale, până când, în cele din urmă, va distorsiona totul. ”Wokeness”, modul de a vedea lumea bazat pe teoria critică, se pliază pe ideea creștină că oprimarea este un lucru rău, dar reduce societatea și umanitatea doar la acest aspect, în timp ce respinge celelalte învățături creștine: păcatul originar, iertarea și mântuirea.

Nu este greu de observat de ce diferitele expresii ale teoriei critice și retoricii ”woke” rezonează cu atâția creștini. Farmecul constă în preocupările biblice cu privire la cei săraci, marginalizați, oprimați și la potențialul abuz de putere. Însă, eșuează în multe alte aspecte.

În primul rând, antropologia teoriei critice înțelege greșit cine suntem, spunând că singurul lucru relevant despre noi, ca persoane, este încadrarea noastră într-una dintre categoriile oprimate. Suntem definiți de grupul de care aparținem, care are un rol social fie de opresor, fie de oprimat. Astfel, această teorie respinge lucrurile universal valabile care unesc omenirea, cum ar fi crearea noastră după chipul lui Dumnezeu.

În al doilea rând, înțelegerea păcatului sau defectul condiției umane se limitează la asuprire. Potrivit acestui punct de vedere, opresorii sunt vinovați, iar asupriții sunt inocenți. Universalitatea vinei omenești înaintea lui Dumnezeu, faptul că suntem cu toții păcătoși și greșiți și avem nevoie de iertare și salvare – totul este înlocuit cu o recompensă morală care depinde de grupul din care facem parte. Identitatea umană, natura umană și problemele omului sunt reduse la un singur spectru, al asupririi.

Având în vedere inabilitatea lor de a diagnostica păcatul, nu este surprinzător faptul că teoriile critice duc lipsă de o înțelegere corectă a mântuirii. În cel mai bun caz, o formă de acceptare este oferită celor care îi acceptă ideologia; dar și atunci, vina asociată anumitor grupuri și superioritatea morală a altora este fixă și continuă. Asta înseamnă că iertarea și reconcilierea sunt excluse de la început. Nici chiar pentru cei oprimați nu există o cale spre vindecare, nu putem purta poverile altora, nu putem ușura povara durerii prin iertarea aproapelui.

În ultimul rând, curentul “wokeness” este construit pe o viziune asupra lumii care nu implică salvarea și oferă o escatologie fără o speranță reală. Chiar dacă țelul proclamat este sfârșitul opresiunii, în cele din urmă nu e decât “lucrul morții”, cum declara sociologul Philip Rieff; este dedicat demolării lucrurilor, dar neputincios în a construi sau oferi ceva mai bun în schimb. Susținătorii teoriei critice de rasă, spre exemplu, susțin că, deși rasa este un construct social, rasismul este o trăsătură inevitabilă și iremediabilă a anumitor grupuri și societăți. Acest curent nu poate oferi o lume în care păcatul este învins sau răscumpărat, cu atât mai puțin o lume în care cei vinovați sunt iertați și restaurați. Cel mai bun lucru pe care îl poate face este să înlocuiască o autoritate cu alta.

Instigând preocupările legitime despre putere și corupție – preocupări care au fost introduse mai întâi de viziunea creștină a lumii și a vieții – teoriile critice exagerează aceste idei până în punctul reformulării Scripturii.

Adevăratele probleme ale rasei și nedreptății trebuie să fie abordate. Însă, orice expresie a teoriei critice eșuează, chiar și ca instrument analitic pentru creștini – deoarece este construit pe o viziune defectuoasă asupra lumii.

https://www.breakpoint.org/why-wokeness-is-a-christian-heresy/

Sursa foto: Photo by Visual Stories || Micheile on Unsplash