Educația defectuoasă a milenialilor

Pentru prea mult timp, susținea ea, America își legase politica în Orientul Mijlociu de guvernele naționale, acordând prioritate contraterorismului și stabilității în detrimentul relațiilor cu comunitățile locale și cu actorii nonstatali. În viitor, ar trebui să inversăm aceste priorități, chiar și cu riscul unei mai mari instabilități. Acest lucru a fost, desigur, îngrozitor de nebunesc: după eșecul din Irak și primăvara arabă, este evident că această clasă politică ar fi trebuit să fie mai protectoare față de sistemul statelor arabe

Ce nivel de expertiză, m-am întrebat, a stat la baza ideii ei? Am trecut la secțiunea de surse și, spre groaza mea, am găsit-o populată exclusiv de citate în limba engleză ale unor publicații populare precum Foreign Policy. Nu exista nici măcar o singură sursă în arabă, ebraică sau persană. Cu toate acestea, iat-o aici, expunându-și teza cu o imensă siguranța de sine și luând în derâdere întrebările critice.

Nu este greu de ghicit din ce grupă de vârstă făcea parte invitata mea de la think-tank: da, era o colegă milenială. Combinația de grandoare, ignoranță și fragilitate a făcut din ea un cap de afiș pentru criza descrisă în noua carte a lui Mark Bauerlein, „Cea mai tâmpă generație crște: De la tineri stupefiați la adulți periculoși” – mai puțin o polemică anti-mileniali și mai mult o condamnare a părinților și profesorilor, care nu au reușit să transmită fiilor și fiicelor lor ceva asemănător cu o moștenire culturală.

Cartea este o continuare a cărții de succes din 2008, „Cea mai tâmpă generație”. Lucrarea anterioară avertiza că, departe de a forma o generație încrezătoare, cu spirit public și abilități de multitasking, distracțiile și ideologia anticulturală care îi asaltează pe mileniali vor forma o cohortă de oameni cu abilități nișate, dar lipsită de memorie istorică și de profunzime sufletească, plutind fără țintă pe efemeride digitale.

Susținătorii milenialilor au întâmpinat această critică cu huiduieli. Demograful Neil Howe a scris un articol de opinie în care a replicat: „criticile generaționale, inclusiv cele ale lui Bauerlein, sunt de obicei mari în atitudine și mici în fapte”. Iată-l pe ultimul bătrânel care se plânge de „copiii din zilele noastre”, un fenomen la fel de vechi ca și criticile biblice despre „această generație rea”. Ei bine, puțini critici culturali își merită atât de mult ca Bauerlein laurii victoriei. Continuarea detaliază cât de multă dreptate a avut.

Într-un prim capitol și în restul cărții, autorul adună o grămadă de dovezi care arată că toată această propagandă a „maeștrilor universului” cu privire la intelectul asistat de calculator al milenialilor a fost doar atât. În ultimele două decenii, notele la citire și scriere din testele standardizate au scăzut continuu și, odată cu ele, și nivelul general de alfabetizare al milenialilor. Din punct de vedere social, sunt singuri și nefericiți (unul din cinci nu are niciun prieten). Din punct de vedere economic, mulți se află într-o stare precară. Schema (pusă la cale de boomeri) de a trimite tot mai mulți tineri la facultate a făcut ca școlile să „majoreze taxele de școlarizare, să susțină împrumuturile și să îi lase [pe mileniali] în starea de iobagi de la începutul secolului al XX-lea”.

Cu toate acestea, Bauerlein este mai preocupat de viața spirituală a milenialilor. După cum arată și datele, milenialii sunt mult mai puțin predispuși să se bucure de literatură, teatru și poezie decât generațiile anterioare. Acest lucru nu ocazionează doar jenă atunci când milenialii sunt chemați să facă muncă intelectuală. Analfabetismul lor profund înseamnă, de asemenea, că milenialilor le lipsește soliditatea interioară necesară pentru a înțelege motivațiile celorlalți, pentru a rămâne stabili în mijlocul tumultului societății din jurul lor – sau chiar pentru a se răzvrăti în mod semnificativ împotriva acestei societăți. Contrar temerilor tipice ale boomerilor cu privire la „milenialii radicali”, sugerează autorul, milenialii nici măcar nu sunt buni radicali.

În prezentarea acestui ultim argument, Bauerlein dă una dintre cele mai puternice lovituri împotriva generației boomers ca părinți și educatori. El reia povestea vizitei lui Herbert Marcuse, în 1969, în campusul SUNY din Old Westbury. Spre totala consternare a studenților radicali care se adunaseră în fața sa, Marcuse i-a certat pe cei care îl îndemnau să renunțe la autoritatea sa ca profesor și, odată cu aceasta, la canonul tradițional pe care guru-ul născut în Lumea Veche și aparținând de Noua Stângă încă îl prețuia.

„Nu cred în studii despre negri sau despre albi”, a declarat Marcuse. „Există o anumită cantitate de material pe care orice persoană inteligentă ar trebui să o învețe… Mă refer la elementele de bază ale istoriei, economiei, psihologiei, filosofiei și așa mai departe.” Într-o anticipare izbitoare a mormăielilor cenzurii studențești de astăzi, unul dintre radicali a ripostat: „Sunt acestea cu adevărat relevante pentru studentul de culoare într-o situație revoluționară?” Răspunsul lui Marcuse, neapologetic a fost: Da – tocmai pentru că canonul literar îl poate forța pe viitorul rebel din societatea de piață să se „rupă de familiar, de modurile obișnuite de a vedea, auzi, simți, înțelege lucrurile”.

Bauerlein scoate în evidență implicațiile acestui fapt: „Fără îndrumarea tradiției, studentul de culoare nu și-ar fi înțeles propria situație, nu ar fi înțeles cât de radicală trebuie să fie schimbarea și, prin urmare, revoluția sa nu ar fi trecut niciodată dincolo de gesturi de rezistență inutile.”

În cele din urmă, radicalii boomer au făcut puțin mai mult decât „gesturi inutile”. Așa cum a remarcat gânditorul italian Augusto Del Noce în toiul momentului, cei din ’68 s-au ridicat cu un motiv întemeiat împotriva conformismului tehnocratic al epocii postbelice, dar au identificat vinovatul greșit: autoritățile tradiționale – Biserica, familia, legea morală – ultimele bastioane care stăteau în calea pieței. Prin urmare, anul 1968 și perioada de după aceea au accelerat tendințele preexistente și, pe măsură ce au îmbătrânit, rebelii din perioada boomerilor au ocupat confortabil înălțimile de comandă ale aceleiași ordini pe care își propuseseră să o răstoarne; luptătorii de stradă au devenit parteneri în firme de avocatură, administratori de universități și intervenționiști liberali.

Cea mai profundă și mai sumbră afirmație a lui Bauerlein este că milenialii prost (sau abia) educați reproduc acest ciclu – doar că nu au nici măcar tradiția vestigiilor și prosperitatea materială pe care părinții și profesorii lor boomeri puteau să le considere de la sine înțelese. În mod firesc, boomerii au încadrat acest eșec de a-și forma copiii ca fiind o „eliberare”: eliberarea copiilor de „povara” lui Shakespeare și Tolstoi, astfel încât aceștia să poată examina critic anime și Terminator ca „texte”.

Furia autorului față de aceste curente din propriul său domeniu – el este profesor de engleză pensionat și editor colaborator la First Things – radiază din paginile cărții. Cum au putut cercetătorii în domeniul limbii engleze să aibă atât de puțin respect pentru tradiția pe care au fost aparent chemați să o transmită? „Un profesor de chimie nu ar diminua minunea orbitelor electronice și a legăturilor ionice.” Și totuși, prea mulți profesori de limba engleză, și universitatea în general, le spun studenților că nu există în republica literelor un loc atât de minunat încât să fie absolut necesar să-l viziteze înainte de absolvire. Bauerlein se înfurie pe colegii săi: „Spuneți ceva! Apărați [canonul]! Nu au putut, însă, să o facă. Orice prescripție era înțeleasă ca o întoarcere la un trecut autoritar”.

Rezultatele sunt destul de familiare. Bauerlein se inspiră din plin din propriile sale întâlniri pentru a ilustra sărăcirea sufletului și a minții milenialilor. O studentă i-a explicat lui Bauerlein că are colegi ce cred că nu ar trebui să li se permită conservatorilor să vorbească în campus pentru că „toată lumea merită să fie fericită”. Și mai înfiorător, Bauerlein povestește că a văzut un consilier de tabără care îi instruia pe copiii de cinci ani într-un număr de cântece și dansuri despre acceptarea unei varietăți de „iubiri”.

De ce societatea noastră formează tinerii în acest fel? Răspunsul, bănuiesc, este că economia noastră politică cere oameni care prosperă cu „instrumente și jucării, jocuri și bârfe, fotografii și meme-uri, autopromovare”, după cum spune Bauerlein. Aceste lucruri sunt motorul ordinii noastre materiale. Și astfel, într-un fel, profesorii furnizează exact tipul de „resurse umane” pe care ordinea noastră le cere. Dar, deși milenialii pot fi bine pregătiți pentru a servi economia modernă, se vor dovedi incapabili să susțină condițiile de care aceasta depinde.

Un text de Sohrab Ahmari pentru First Things