Înainte însă a fost…
Vinerea neagră. Vinerea întunericului, a sângelui, a ocărilor, a scuipatului, a minciunii nerușinate și a nedreptății revoltătoare. Așa cum a prezis Hristos, „ceasul și puterea întunericului”. O zi în care nu se îngrozesc doar oamenii, dar se cutremură și se înfioară natura. Ziua în care ucenicii nici măcar nu pot să-și privească învățătorul pentru că s-au ascuns paralizați de teamă, dezamăgire, confuzie, regrete și rușine. Ziua în care mama își privește Fiul chinuit și hulit de toată lumea, o zi pe care bătrânul Simeon i-o prevestise imediat după nașterea Pruncului: „și sufltetul tău va fi străpuns de o sabie…” Ziua care se sfârșește cu o înmormântare extrem de sumară, dar nu mai puțin sfâșietoare.
Iar apoi a urmat…
Sămbăta tăcută. O vreme în care nu se întâmplă nimic. Nu se aude nimic. Nu se nădăjduiește nimic. Nădejdea e îngropată și piatra imensă nu pare că se va lăsa clintită. Și chiar dacă se va lăsa… la ce bun? Ca să reveleze moartea și putrezirea din interior? Ce așteptări să mai ai sâmbătă, după o zi ca vineri? Doar un cer închis. Nu, nu acel cer negru, unde norii se mișcă iute prevestind furtuna, dar și seninul de pe urma ei, ci un cer lăptos, apăsător, acoperit, închis ermetic. Aproape că te sufoci privind la el. Singurul lucru pe care mai poți să îl nădăjduiești este că ziua următoare vei găsi puterea de a-ți îngriji mortul și mormântul lui.
Dar ultimul cuvânt îl are întotdeauna…
Duminica slăvită a învierii. Impactul învierii a fost atât de puternic, încât în primă fază a produs doar șoc și nedumerire. Va trece ceva timp până când bucuria va lua locul confuziei. Se pare că este greu să ne acomodăm cu gândul morții, dar poate chiar mai greu este credem și să acceptăm realitatea învierii. Vreau să o spun apăsat: „martorii învierii nu au fost niște speriați naivi și neștiutori din primul veac, oameni care acceptau tot ce li se servea pe tavă. Hristos a trebuit să li se arate, să le vorbească, să le explice și chiar să mănânce în fața lor, pentru a-i convinge că Învierea Sa este reală și s-a petrecut în trup. Odată faptul învierii acceptat însă, acesta schimbă viața martorilor, dar și a celor care aud mesajul învierii prin ei. Printre aceștia mă număr și eu, iar Învierea lui Hristos a schimbat și viața mea. Cum să nu se schimbe lucrurile când moartea este învinsă?
Vineri + Sâmbătă + Duminică: există un sens în care viața noastră de acum este o combinație a celor trei zile. Ne purtăm crucea, cădem sub povara ei; suntem ocărâți pe față și pe la spate; uneori cerul pare că tace și că nimic nu va străpunge stratul care-l acoperă. Trăim adeseori o zi de vineri prelungită, urmată de o sâmbătă tăcută ce pare veșnică. Peste toate acestea, răsare însă mereu o rază: prima rază din dimineața învierii. În îmbâcseala vieții, pătrunde mereu o mireasmă proaspătă, de dincolo de lumea aceasta: mireasma învierii. Ne-o spune natura în fiecare primăvară. Ne-o spun Scripturile. Ne convinge Duhul Cel Dătător de viață care locuiește în noi și care ne înnoiește omul lăuntric, care ne transformă din interior înspre afară în fiecare clipă. Totuși, spunea profetul, întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz! Binecuvântată să fie dimineață Învierii. Binecuvântat să fie Hristos, pârga celor adormiți!
Da, viața noastră este o combinație de vinerea neagră, sâmbăta tăcută și duminica luminoasă a învierii. Acum, primele două zile par adeseori să o sugrume pe a treia, dar aceasta este ultima, aceasta biruiește! Este ziua care se va înveșnici la venirea lui Hristos în slavă! Ziua fără asfințit! Hristos este viu, iar moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui! Hristos este viu și noi suntem vii prin El și în El!
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter