După Paște … să ne ducem fără frică și cu mare bucurie!

Începem o primăvară agitată în așteptarea vacanțelor și concediilor. După ce trec și acelea, să vină Crăciunul … după acela să vină iar Paștele.

Cu ce rămînem?

Cu lăuntrul nostru greu de supus și stăpînit.

Două tipuri de trăiri am identificat în viața mea de adult, două ”sentimente” greu de stăpînit la cele două extreme ale vieții, în copilărie și la bătrînețe: frica și bucuria.

Sîntem atît de fragili, atît de instabili, atît de alunecoși spre spectrul temerilor, greu de controlat în evantaiul deschis al bucuriilor!

Și frica și bucuria pot provoca infarct. Am ascultat recent o carte care făcea analiza furtunii hormonale pe care o declanșează cele două trăiri. Poți muri de frică, poți muri de bucurie. Atît de intense sînt cele două procese mentale încît sînt cele mai eficiente în fixarea amintirilor. Ne amintim momentele din jurul marilor temeri, ne reamintim la fel de bine circumstanțele din jurul marilor bucurii.

Învierea lui Isus produce deopotrivă teamă pietrificantă, dar și bucurie de nespus. Apostolul Matei, în ultimul capitol al Evangheliei sale descrie cele două trăiri din perspectiva absenței lui Isus și apoi după întîmpinarea femeilor de către Mîntuitor.

Soldații au tremurat de frică și au rămas ca niște morți, ne spune în versetul 4. Același înger care produce perplexitatea paralizantă a străjerilor se adresează (ce ironie!) celor care ar fi trebuit să fie moarte de frică, femeilor: nu vă temeți!

Ele pleacă totuși temătoare, cu frică, dar și cu mare bucurie (v.8) și au plecat să dea de veste ucenicilor. Merg să ducă Vestea Bună cu frică și bucurie.

Dar sînt întîmpinate de Isus (v. 9), care le-a poruncit trei lucruri:

Bucurați-vă,

Nu vă temeți și

Duceți-vă!

Bucuria creștină își are principală sursă în Învierea lui Cristos. Un creștin sictirit, scîrbit, amărît, acrit și lipsit de bucurie este o imagine oximoronică, de neconceput. Creștinismul autentic nu poate fi imaginat în niciun context sufocat de lăstari de amărăciune, în încruntări, mormăieli, bodogăneli și frustrări.

Apostolul Pavel chiar din închisoare ne spune: Bucurați-vă întotdeauna în Domnul, iarăși zic: Bucurați-vă! Același ne spune că roada Duhului Sfînt este dragostea, bucuria … pacea …

Dacă astfel stau lucrurile, nu există niciun fel de scuză pentru absența bucuriei, chiar în cele mai adînci și întunecate pasaje ale vieții.

Da, există contorsionări ale vieții noastre lăuntrice, depresii tratabile prin încărcare chimică sau unele stări psihice extrem de complicate și greu de controlat. Cunosc situații în care cele mai complexe schizoidii, cele mai adînci depresii ale unor credincioși sînt însoțite în fundal de o bucurie permanentă. Nu veselie, nu hilizeală, nu imitații ale unor stări de euforie permanentă, cum ar aștepta unii, ci un cîntec de fond, ca un ison oriental, care persistă în viața celui mîntuit prin har. Am apropiat, rudenie și prieten care se luptă zilnic cu cele mai urîte stări generate de moștenirea genetică și de boală, dar ce profunzime în scrierile sale, ce optimism venit de dincolo de medicamente și de dincolo de natural, ce versuri pline de substanță!

Ce ni se cere din paleta sentimentelor pe care le-am confunda (entuziasm, voioșie, bună dispoziție, veselie, distracție, desfătare et c.) este acea bucurie constantă, sobră uneori, care, în cazul femeilor, se încheie în închinare pînă la pămînt la picioarele Lui!

Bucurați-vă! în acest context este o poruncă, nu o sugestie opțională!

Frica este incompatibilă cu bucuria generată de Înviere. Și paleta fricilor este largă. Există frici legitime generate de instinctul de conservare. Dar pînă la urmă care este cea mai oribilă frică a tuturor? Frica de moarte. Creștinismul prelucrează tocmai această frică în victorie. Același Apostol ne spune: dacă trăim, pentru Domnul trăim, dacă murim pentru Domnul murim. Dacă trăim, sîntem cîștigați, dacă murim, sîntem și mai cîștigați.

Așa se explică modul în care primii martiri au învins frica de moarte, ba chiar au primit-o cu bucurie.

Apostolul Ioan, în vremuri de mare persecuție îi înșiră pe fricoși pe primul loc în drumul către iad.

Dacă adevăratul creștin este de neimaginat fără bucurie, este de neimaginat deopotrivă pietrificat de frică.

Soluția creștină nu este survolarea neglijentă a terorii lăuntrice, nici negarea acestui soi de trăiri, ci confruntarea, recunoașterea, apoi exorcizarea catarhică. Nu ni se cere să ne ignorăm sentimentele de care ne-am putea rușina unii dintre noi.

Neliniștile, tulburările, îngrijorările, apăsările, frămîntările, crispările, temerile de orice fel, toate acestea trebuie adunate și, așa cum sîntem sfătuiți, să le aruncăm spre Cristos. Să-L împovărăm pe El cu toate coșmarurile noastre.

Nu vă temeți! rostit de Mîntuitorul în fața fricoaselor femei este, de asemenea, nici sugestie, nici opțiune, este poruncă.

Paștele trece, a trecut deja. Noi vom rămîne într-o lume întunecată de război și de perspectiva unei crize alimentare greu de imaginat, plini de îngrijorări și cu bucuria știrbită.

Rămînem cu două cuvinte ale Celui care s-a despărțit de ucenici trimițîndu-i să vestească Vestea Bună a învierii, cu două promisiuni:

toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pămînt, iată de ce nu ne mai temem,

și

voi fi cu voi pînă la sfîrșitul lumii, iată de ce ne bucurăm.

Bucurați-vă!

Nu vă temeți!

Și așa Duceți-vă!

Photo by Christi Marcheschi on Unsplash