„După ce a fost botezat tot poporul…”-meditație din Luca 3

Mai întâi, preocuparea evanghelistului Luca de a sublinia faptul că narațiunea pe care o scrie nu are un caracter mitic. Evenimentele pe care urmează să le consemneze s-au consumat „în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea, Irod cârmuitor al Galileei, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei și al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei și în zilele marilor preoți Ana și Caiafa.” Atunci, „Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (v. 1 și 2). Luca subliniază încă de la început că istorisirea lui are de-a face cu (1) „lucruri care s-au petrecut printre noi”, (2) lucruri primite de la martori oculari, adică „cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început” și (3) lucruri care au fost puse în scris doar în urma unor cercetări amănunțite. El își dorește nu doar ca Teofil să primească aceste informații, ci să cunoască „temeinicia” lor (vezi Luca 1:1-4).

Textul Evangheliei lui Luca nu ne pune înainte un timp mitic. Nu ne transportă într-o lume a legendelor imposibil de verificat. Bineînțeles, simplul fapt că autorul susține temeinicia afirmațiilor lui nu înseamnă că nu va fi nevoie de investigații suplimentare care să întărească veridicitatea lor. Afirmațiile lui Luca legate de istoricitatea textului său trebuie însă să reprezinte punctul de plecare.

Mai apoi, modul aspru în care Ioan Botezătorul demască ipocrizia religioasă a conaționalilor. Oamenii, atât cei din vremea lui Ioan Botezătorul, cât și cei din vremea noastră, vor încerca mereu să evite pocăința autentică, rezemându-se pe o sumedenie de înlocuitori. De pildă, cei care veneau la Ioan nu era dispuși să se pocăiască, dar se bizuiau pe ritualul botezului: „Ioan zicea dar noroadelor care veneau să fie botezate de el: «Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră» (…)” (v. 7-8a). La ritualul botezului, oamenii adăugau și descendența corectă, așa că Ioan Botezătorul continuă: „Și nu vă apucați să ziceți în voi înșivă: «Avem pe Avraam ca tată!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam” (v. 8). Pocăința autentică nu poate fi înlocuită de absolut nimic, nici de executarea ritualurilor, nici de cea mai ilustră descendență. Aceasta nu poate fi înlocuită nici de cele mai costisitoare jertfe, lucru pe care împăratul David îl înțelegea foarte bine: „Dacă ai fi voit jertfe, ți-aș fi adus: dar Ție nu-Ți plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită” (Psalmul 51:16-17).

La final să notăm o observație pe care o face doar Evanghelistul Luca: „După ce a fost poporul, a fost botezat și Isus (…)” (v. 21, EDCR). De ce este botezat Isus la final și de ce notează evanghelistul aceste detaliu? Să nu uităm că oamenii veneau la Ioan și erau botezați, „mărturisindu-și păcatele” (Matei 3:6). Apoi erau cufundați în apa Iordanului ca un semn al curățirii, al purificării. Atunci de ce se botează Domnul nostru? Știm bine că El nu are niciun păcat de mărturisit. Se botează, arată Luca, dar o face la final, după toți ceilalți. Oare nu dorește să sublinieze în felul acesta că în momentul în care Domnul pășește în apă nu este curățat de păcate-pentru că nu le are-ci, mai degrabă, se încarcă și ia asupra Lui păcatele tuturor celor care au pășit în Iordan înaintea Lui? Oare nu lucrul acesta îl afirmă și Ioan Botezătorul care, atunci când Îl vede pe Hristos venind spre el, exclamă: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!”? (Ioan 1:29, 26). Cred că răspunsul este afirmativ.