Dumnezeu milos-profet mânios – devoțional din Iona 4

Iona vestise celor din Ninive judecata: „Încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită!” (3:4). Aceștia au fost cercetați de cuvântul auzit și s-au pocăit înaintea Domnului, de la cel mai mic la cel mai mare, de la cel mai bogat la cel mai sărac. În cap. 3:10, ni se spune deja că „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se hotărâse să li-l facă și nu l-a făcut.”  Nu știm care este modul în care Dumnezeu îi comunică hotărârea Sa lui Iona, dar textul subliniază nemulțumirea profundă a acestuia. „Lucrul acesta n-a plăcut deloc lui Iona și s-a mâniat” (vezi v. 1). Să facem câteva observații și asupra acestui capitol:

În primul rând, mânia șocantă a lui Iona. Mânia sa este generată de mila lui Dumnezeu. Iona, citând versetele binecunoscute din cartea Exodul, Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind „milos  și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate” (vezi v. 2, dar și Exodul 34:6). În consecință, „El se căiește de rău” și nu mai trimite judecata Sa. Acesta este motivul pentru care Iona încercase să fugă la Tars: dorise ca locuitorii cetății Ninive să fie judecați, iar manifestarea milei lui Dumnezeu evitată. Se pare că mânia lui Dumnezeu împotriva cetății a fost îndepărtată, dar aceasta fusese preluată acum de mânia profetului. Probabil că Iona speră până în ultima clipă ca cetatea să fie nimicită, pentru că se așază afară „până va vedea ce are să se întâmple cu cetatea” (vezi v. 5). Să notăm dubla măsură cu care Iona judecă lucrurile. Cap. 2:1 ne spune că „Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din pântecele peștelui.” În acele momente a fost bucuros că Domnul este îndurători și milostiv și că nu l-a dat pradă morții. Nu mai este însă încântat de această latură a caracterului lui Dumnezeu atunci când El se îndură de alții. Situația nu este unică în Biblie. Un alt exemplu clasic ar fi fiul cel mare, fratele fiului risipitor din Luca 15. Și acolo, fiul cel mare e mânios și stă afară.  Există însă și situații contrastante: modul în care Avraam mijlocește pentru Sodoma și Gomora.

În al doilea rând, bunătatea nemăsurată a lui Dumnezeu. Aceasta este manifestată, în primul rând, față de cei din Ninive, dar, iată, este manifestată aici și față de Iona, prin răbdarea pe care Dumnezeu o manifestă față de el. Cine era Iona, un simplu om, să chestioneze scopurile și căile lui Dumnezeu? Ce drept avea să îi ceară socoteală și să pretindă explicații? În cele din urmă, după cum bine știm, Iona se bucura de ceea ce numim „a doua șansă”. Cu toate acestea, Dumnezeu nu îl pedepsește pentru obrăznicia lui, ci Se coboară la nivelul lui și construiește o pledoarie, pentru a-l convinge pe Iona! Ce răbdare! Ce har! Ce Dumnezeu! Amos, profetul anterior lui Iona în canonul biblic, afirma cu uimire, vorbind despre Dumnezeu: „(…) Și spune omului până și gândurile Lui” (Amos 4:13). Pentru că am pomenit pilda celor doi fii din Luca 15, situația de acolo este foarte asemănătoare cu cea de aici: așa cum Tatăl iese din odaia ospățului pentru a-l convinge pe fiul cel mare să intre, Dumnezeu dorește să îl convingă pe Ioan să fie parte din acest „ospăț” al iertării, al restaurării.

În al treilea rând, valoarea inestimabilă a ființelor umane. Dumnezeu își construiește pledoaria folosind o ilustrație din natură. O plantă ce crește, dar care este atacată de un vierme și piere. (Nu putem să nu observăm din nou ascultarea lumii naturale de porunca lui Dumnezeu, în contrast cu profetul Domnului.) Iona este întristat de distrugerea plantei. Acesta este punctul în care Dumnezeu intervine cu întrebarea Sa. Dacă el, Iona, este întristat de distrugerea plantei, cum nu ar fi Dumnezeu întristat de nimicirea a peste 120.000 de oameni?

Precum în pilda celor doi fii, finalul rămâne deschis. Nu cunoaștem răspunsul lui Iona pentru că răspunsul trebuie să îl oferim fiecare dintre noi.