Duminicile copilăriei

Apariția lui tata, postura, gesturile lui m-au transportat câteva clipe în duminicile copilăriei. Am crescut la oraș, dar toate sfârșiturile de săptămână le petreceam la țară, undeva între Timișoara și Arad, și acolo mergeam la biserică.

Bineînțeles, tata se scula întotdeauna primul. Îl văd și acum în „camera din față”, cu Biblia deschisă, cu alte câteva cărți pe masă și cu o foaie pe care își nota gândurile pentru mesajul din acea duminică. Întotdeauna i-a plăcut să fie organizat în mesajul lui. În acea cameră nu se putea face focul, iar în duminicile de iarnă singura sursă de încălzire era becul. Aprins, pentru că încă era întuneric afară!!

Momentul trezitului nu era unul foarte fericit, dar știam că nu există absolut nicio posibilitate de negociat. „Duminica asta nu mergem la biserică” sau „duminica asta mergem mai târziu” pur și simplu nu erau opțiuni.  Mersul la timp era o „presetare” din fabrică.

Haine foarte „feng-shui” nu aveam, dar duminica ne îmbrăcam cu acea categorie specială numită „hainele de duminică.” Când eram mic, din arsenal mai făceau parte și unele confecții din lână, home-made, croșetate de măicuța-bunica mea. Te mănâncă pielea doar când îți amintești de ele! Îmi mai amintesc că, la băieți/ bărbați șosetele albe erau atunci la loc de cinste. O pereche era musai păstrată pentru duminică. Fiind finalul anilor ‘80, începutul anilor ‘90, adidașii erau prea frumoși ca să îi ții acasă. Trebuiau musai afișați, iar duminica era ziua! Ba uneori îi și cruțam în timpul săptămânii, ca să îi ținem pentru duminică. (În paranteză fie spus, chiar măicuța primise  din State o frumusețe de pereche de Nike-uri până la glezne. I se păreau confortabili, așa că nu mai renunța la ei. Mergeau de minune cu baticul negru și ciorapii de lână cu care îi asorta. În anii ‘90, baticul era tot din State primit, o frumusețe și el.) Nu mai lungesc vorba. Se știa că duminică nu te îmbraci ca în timpul săptămânii, ci îți luai hainele cele mai bune.

De mâncat, nu prea mâncam duminică dimineața. Nu era declarat niciun post, dar pur și simplu așa ne-am obișnuit. Poate câte-o pancovă, așa mai pe fugă.

Nu mergeam niciodată cu mașina și, dacă bine îmi amintesc, nici cu bicicleta nu aveam voie duminica. Mergeam pe jos. În felul acesta era aproape imposibil să nu te întâlnești cu un frate sau o soră pe drum, iar cu cine te întâlneai, te însoțeai până la biserică. Dacă se întâmpla să întârzii, iar rugăciunea era începută, întotdeauna așteptai în hol, până când se încheia unul dintre momentele de rugăciune.

Era frumos la grupele de copii, deși întâlnirile se desfășurau cu anumite sincope. Mă fascinau lecțiile din viața lui Daniel, ilustrate cu flanelograful, sau povestirile despre misiunea lui William Carrey în India, povestiri pe care le ascultam cu sufletul la gură.

La predică, trebuie să recunosc, uneori ne plictiseam. Chiar dacă eram copii, vedeam cine este la amvon și intuiam foarte bine ce urmează. Pregătire teologică formală nu avea niciunul dintre frați. Tocmai de aceea, când veneau pastori de la Arad sau Timișoara era sărbătoare. Dar chiar și frații din biserică reușeau uneori să ne captiveze. Chiar dacă nu aveau cunoștințe teologice foarte solide, unii dintre ei aveau acea scânteie, acea pasiune interioară, acea trăire intensă cu Dumnezeu care respira în tot ce spuneau. Da, chiar și cu mintea noastră de copii, reușeam să discernem lucrurile acestea. Mulțumesc Domnului cu recunoștință și cu o lacrimă în colțul ochiului pentru acești frați care, fără posibilitatea unor studii aprofundate, au făcut ca participarea noastră la multe dintre serviciile bisericii să fie o bucurie și o sărbătoare. Ne-au făcut să înțelegem încă de copii că Dumnezeu e real! Și nu a fost puțin lucru.

Nici mesele de duminică nu pot fi uitate. Întotdeauna mâncam supă (pe vremea aceea, negreșit, cu pâine! Am avut un șoc când, peste ani, am servit prietenii mei danezi cu supă și au cerut… pâine!). Aveam friptură? Și da și nu. Era carnea de găină fiartă în supă, amestecată cu morcovii de acolo, cartofi fierți și prăjită în ulei cu ceva ceapă și boia. Desertul, invariabil: pancove, pe care le presam cu putere în zahăr!

La 15:30, era al doilea serviciu. Acesta era ușor diferit, pentru că trebuia să ne aducem și noi contribuția. La început era și un caiet, „Oglinda Tineretului”, pe care erau notați doritorii. Un verset, o poezie, o cântare cu grupul de băieți, trebuia să aduci ceva la masă (vorba americanilor). Cred că, în timp, lucrul acesta ne-a responsabilizat, deși uneori rezultatele erau hilare, iar uneori frizau catastrofa.

Uneori, seara, ne mai pierdeam răbdarea și, cu băieții, puneam de un „serviciu paralel”, dar mai puțin sacru. Îmi amintesc una dintre aceste duminici… când tata era la amvon și a destructurat rapid serviciul nostru paralel, privind la mine și făcându-mi semn să ocup loc tocmai pe scaunul „de cinste” de lângă amvon. Cred că nici icoanele din bisericile tradiționale nu stau așa împietrite cum am stat eu atunci.

Pe vremea lui Ceaușescu, duminicile se încheiau târziu, mai ales în duminicile „cu soț”. Numărul nostru de înmatriculare începea cu patru: 4TM5221, deci în duminicile „cu soț” nu puteam pleca decât după miezul nopții înapoi spre Timișoara. (Probabil unii nu veți înțelege…)

Da, probabil pentru cei de azi, duminicile de atunci nu sună foarte atrăgătoare. Și trebuie să recunosc că nu toate lucrurile erau ceea ce trebuiau să fie. Conservarea acelor timpuri nu mai este posibilă și nici benefică. Nu caut să le îmbrac într-o lumină de legendă. Și totuși… când caut o perioadă luminoasă din viața mea, mă întorc la duminicile copilăriei. Cu toate lipsurile lor, materiale și teologice, au fost zile senine și fericite! Ceva s-a pierdut parcă între timp și nu pot să spun ce. Aparent, doar am câștigat, pentru că avem azi multe lucruri și opțiuni pe care nu le aveam atunci.

Câteva clipe m-am oprit și am mulțumit pentru duminicile copilăriei, pentru frații și surorile de atunci, dintre care mulți sunt acum în slavă. Pentru imaginea lui tata care cu aceeași reverență se oprește la intrarea în biserică și se roagă. Și L-am binecuvântat pe „Isus Hristos care este același ieri și azi și în veci”, așa cum spune versetul de salut al bisericii pe care o păstoresc acum.