Disciplinele spirituale – IV. Disciplina simplității/simplificării

”Acolo unde este comoara voastră,

acolo este și inima voastră…”

– Cristos

”Cea mai mare bogăție din lume

este să trăiești mulțumit cu puțin”

 – Platon

”Simplitatea este

cea mai mare sofisticare”

– Leondardo da Vinci

Copleșiți sub atîtea poveri, deși avem o calitate mai mare a vieții fizice (bios), sîntem tot mai deteriorați pe interior, în viața lăuntrică (zoe). Am putea oare să găsim drumul înapoi, fără a pierde avantajele date de tehnologie?

Ajungerea la simplitate este un proces. Ne naștem cu dorința și instinctul complexității, pentru că sîntem creați de un Creator Care a creat organisme atît de complexe și sîntem creați după chipul și asemănarea Sa, dar acest instinct se pervertește în dorința de complicații. În loc să ne dezvoltăm în mod natural în adîncime, ne dezvoltăm ca o baltă lată și puturoasă, pe orizontală, înghițind în viața noastră tot mai mult și mai multe. Într-o lume a duplicității și a întortochelilor de gînduri, într-o lume a cumulărilor, în care mîna se transformă în greblă, creștinul este chemat să meargă contra curentului și de această dată, spre simplitate și simplificare, prin eliberarea de poverile care îl vor apăsa prea greu pentru alergarea în cursa credinței.

Duplicitatea și ”prea mult”-ul, lăcomia de lucruri și lăcomia de acceptare, dorința de fățărie și dorințele de aprovizionare peste măsură fac toate parte din patologia care trebuie vindecată prin disciplina simplității/simplificării. Simplitatea trebuie manifestată în relația cu obiectele, cu cele nemișcate, inanimatele și simplificarea, în relație cu activitățile și relațiile, cu cele mișcătoare și animate.

Cum se poate face aceasta? Învățînd să spunem NU programelor fără sens, întîlnirilor inutile, persoanelor toxice, învățînd să ne identificăm adevăratele nevoi, să facem deosebire între nevoile false și cele reale și să învățăm apoi să spunem NU celor care ne înșală și ne împovărează viața. Această disciplină trebuie să ne modifice modul în care facem listele de cumpărături și modul în care interacționăm pe rețelele de socializare. Din păcate am descoperit destul de tîrziu acest minunat cuvînt din limba română. Abia după ce, la 36 de ani, am ajuns la fibrilație atrială paroxistică, am învățat că în dulcele grai al amabilului, disponibilului și ospitalierului român există și cuvîntul NU! A învăța cînd să spunem NU (ispitei de a cumpăra impulsiv ceva, de a accepta o invitație, de a face o mișcare financiară riscantă) reprezintă nu numai o chestiune de sănătate fizică și mentală, ci și de igienă spirituală.

Fățăria (nu fățărnicia, ci fățăria – dorința de a promova o imagine publică falsă, neadevărată) sau duplicitatea este un atac direct în privința relației cu Dumnezeu, aprovizionarea în exces este un atac contra credinței în Pantocrator. Din această pricină disciplina simplității este crucială, este atît de importantă încît filtrează celelalte discipline, lăuntrice față de cele exterioare, fiind piciorul central al unui imaginar Menorah al disciplinelor în totalitatea lor. Voi reveni în următorul articol la această imagine!

Dacă avem în minte Candelabrul Cortului și Templului, dinspre partea stîngă se agață disciplinele lăuntrice, studiul, stăruința în rugăciune și solitudinea, discipline prin care ne facem ordine în sine, ne umplem de Cuvînt, dialogăm cu Domnul, stăm în singurătate pentru a definitiva cele două și pentru a ne reașeza sinele față de Dumnezeu și ceilalți. Prin disciplina simplificării și simplității ne pregătim să deschidem ușile și ferestrele către lume. Ne pregătim să reintrăm în posesia prejmuirilor noastre într-un mod nou. Cu suflet eliberat, sub o stăpînire nouă, a Domnului, noi înșine devenind stăpîni ai timpului nostru, spațiului nostru, programelor noastre, obiectelor noastre.

Este important să păstrăm echilibrul între ipostatism și extatism. Lumea în care noi trăim este extatică, ieșim în afara noastră mai mult decît stăm în sinele nostru. Petrecem prea mult timp între ceilalți, lucrăm în birouri aglomerate; nu mai cosim de unii singuri; mergem la săli de sport aglomerate, nu mai stăm în grădina în singurătate; mîncăm cu prietenii în oraș, nu mai postim. Ipostatismul, și atunci cînd se realizează totuși, devine patologic, ne închidem fețele cu tabletele și telefoanele, pentru a deveni extatici tot patologic. Toate acestea duc la o disoluție a eului într-un proces manifestat prin risipirea sinelui. Sîntem egoiști, dorim să ne construim eul, cînd de fapt îl pierdem iremediabil. Din această pricină bolile psihice vor avea rang de pandemie în următorii 10 ani.

Simplificarea ne ajută să ne eliberăm de falsele poveri, de posesiunile inutile, de relațiile care ne deteriorează caracterul, de acumulările neroade. Simplificarea nu constă în lenevirea față de relații și administrare. Nu derivă din dorința de a-ți ușura viața. Există alte complicații odată cu simplificarea, trebuie să iei decizii complexe și creative. Încercați să faceți o listă cu lucrurile de care trebuie să scăpați! Veți vedea cît de greu este, mai ales cînd este vorba de o decizie unanimă în cuplu. Sărăcirea nu este o opțiune socială și cu radicalizări de tip socialist sau egalitarist. Simplitatea nu este simplism. Simplificarea vieții este un proces de reordonare a priorităților în viața personală, cu scopul de a da mai mult spațiu creșterii spirituale, reducînd din timpul și presiunea pe care o exercită administrarea spațiului și obiectelor, activităților și relațiilor. Simplitatea este o atitudine care presupune unirea vieții lăuntrice cu cea publice în evitarea ipocriziei, pentru cîștigarea autenticității. Sărăcirea intenționată nu presupune pauperizarea, ci reprezintă un proces de eliberarea mentală mai întîi, apoi fizic, de lucrurile inutile, de acele achiziții neînțelepte.

Scriptura ne învață să împărțim, să dăruim. Din ce? Din ce este al altuia? Din ce este al nostru, căci mai ferice este să dai decît să primești. Anania și Safira au încercat să imite trendul primilor creștini. Își simplificau viața cu toții. Ei au hotărît să mintă, păstrîndu-și căile întortocheate ale minciunii și fățăriei. Duplicitatea ne intoxică de imaginea falsă, dar nu pe care o au alții despre noi, ci de aceea PE CARE AM dori-o să o aibă alții despre noi. Miza cea mai mare însă este minciuna împotriva Duhului Sfînt, după cum vedem în întîmplarea aceasta.

Isus Însuși, prin care TOATE s-au făcut și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El, cît a trăit pe pămînt a trăit o viață simplă și apoi creștinii primelor secole au urmat această tendință a simplificării vieții, ca unii care știau că pot fi alungați sau uciși oricînd, ca unii care credeau că destinația lor este într-un alt spațiu, pentru un alt timp. Dacă Isus a practicat acest mod de viață, am putea risca să spunem că și în cazul în care omul n-ar fi căzut în păcat, tot ar fi trebuit să practice disciplinele spirituale.

Va urma…

Acest articol a fost publicat inițial într-o altă formă pe www.mariuscruceru.ro

Seria Disciplinele spirituale este însoțită de cîteva prelegeri video la Biserica Iris din Cluj