Disciplinele spirituale – II. Stăruința în meditație și rugăciune

„Rugați-vă neîncetat!”

(1 Tesaloniceni 5:17)

Dacă ați putea manipula materia, înmulțind pîini și mergînd pe ape, dacă ați putea vindeca bolnavi cu un cuvînt, dacă ați putea învia morții cu un oftat, dacă ați putea potoli stihiile, v-ați mai ruga? Cristos s-a rugat! Da, Fiul lui Dumnezeu, El, Eternul, fără început și fără de moarte, El, Cel care a cunoscut Slava, El, prin Care toate s-au făcut, chiar și ființele cerești, văzutele și nevăzutele, El, Cel care avea totul sub picioare, Împăratul universului întreg, El s-a rugat și Scripturile noastre rețin rugăciuni ale Sale. Cea mai lungă? Ioan capitolul 17.

Nu numai că s-a rugat El Însuși, dar i-a învățat și pe ucenicii Săi să se roage și „planul de lecție” ne-a rămas în Predica de pe Munte.

Dacă aprindem prima lumînare prin Studiu și Îl ascultăm pe Dumnezeu vorbindu-ne, trecînd prin meditație, ajungem la rugăciune. Meditația este balamaua dintre studiu și rugăciune și fără această legătură între cele două, vom avea niște creiere uscate, fără rugăciune sau inimi hipertrofice, fără studiu. Meditația în solitudine, dînd timp de așezare, ne duce spre rugăciune în mod natural, fără să mai fie nevoie să folosim „evangheleza” noastră, lozincile și formulele din limbajul de lemn pe care îl vom fi învățat unii dintre noi așa de bine încă din fragedă pruncie.

Mai ales cei care sîntem obișnuiți cu rugăciunile putem ajunge în situația pomenită de Ioan Scărarul, „să încetăm a ne ruga înainte de a începe”. Cui nu i s-a întîmplat? Începi să te rogi, încerci să îți ții mintea în lesă și apoi te trezești cu gînduri legate de grijile cotidiene: „cînd trebuie să schimb uleiul la mașină, am uitat oare ceva pe foc…”. Focalizarea, concentrarea asupra lucrurilor care se văd este grea, ce să mai vorbim despre lucruri care nu se văd?! Fiind cu mințile împrăștiate de tehnologie, abia mai dăm atenție persoanelor care stau în fața noastră ca să îi ascultăm pînă la capăt și să ne urmărim șirul gîndurilor pînă la concluzii, dar cînd vorbim cu un Dumnezeu care nu este vizibil, care nu ne stă înainte…

Nu numai din motive mnemonice am intitulat această parte „Stăruința în rugăciune”, ci și din pricina naturii fragile a acestei discipline spirituale. Cînd citim Scripturile putem citi cu voce tare și putem cuantifica, bifăm capitole, stăm pe fotoliu, subliniem, memorăm și putem repeta… dar cînd medităm înainte de rugăciune și apoi cînd ne rugăm? Cum „măsurăm” îndeplinirea acestor sarcini, cum „bifăm” ca împlinită rugăciunea?

N-am înțeles ce înseamnă să te rogi neîncetat pînă în noaptea în care am dormit în pădure cu unchiul meu, Florea Cruceru, un om care mi-a fost ca un înlocuitor de tată. Fost deținut politic, păstor cu vocație, un om de o spiritualitate profundă și autentică. La un moment dat în noapte a început să se roage și să predice prin somn. Clar, articulat, cu fraze complexe. Atunci am înțeles ce înseamnă pocăința profundă și evlavia adevărată. L-am întrebat ce înțelege el prin „evlavie”. Mi-a răspuns: „să trăiești tot timpul nu… ca în prezența lui Dumnezeu, ci în prezența lui Dumnezeu!”

L-am auzit șușotind cu Dumnezeu cînd cosea, cînd înjuga vaca, cînd dădea la găini, cînd plivea, cînd săpa…

În urmă cu mai bine de un an și ceva, la nașterea primului nostru nepot, cînd soția mea s-a dus să o ajute pe fiica noastră, îndeplinindu-și rolul de bunică, am rămas singur 6 săptămîni, 1 zile și 13 ore. Grea lucrare, cînd ești căsătorit de 31 de ani! În primele zile a fost foarte greu, dar apoi am început să vorbesc… singur. Așa s-ar fi văzut din afară. De fapt am învățat și eu să șușotesc cu Dumnezeu, după modelul pe care l-am văzut, indiferent de loc, timp, așezare sau acțiune. Am vorbit mai întîi în șoaptă, apoi cu voce, apoi am început să cînt, să strig… Aceste „Soliloquia” de tip augustinian au devenit o obișnuință, astfel încît, atunci cînd familia mi-a revenit acasă, am continuat să vorbesc precum vorbeam înainte, în singurătate. La început a fost mirare din partea lor, apoi ne-am obișnuit cu toții să ne verbalizăm trăirile în fața lui Dummnezeu și a celor apropiați. Am început să călătoresc, conduc ore în șir, fără a mai simți nevoia de a porni radioul sau alte surse de muzică sau zgomot. Șușoteala devine adevărată conversație.

Pentru rugăciune nu ne trebuie neapărat o poziție regulamentară, în genunchi și cu capul plecat, ci o stare, o dispoziție de așa fel încît creierul odată impregnat de cuvînt să nască gînduri către Dumnezeu și prin somn noaptea.

Probabil ce am văzut la unchiul Florea și ce am trăit pentru o perioadă în singurătate este ce s-ar putea numi „rugăciune neîncetată”. Încerc să mențin starea aceea și alunec precum îmi alunecă apa printre degete, încerc să mă „urc pe stînca pe care n-o pot ajunge”, cum spune psalmistul și cățărarea se transformă în alunecare, rugăciunea continuă, devenind în felul acesta un act sisific, stăruitor, dar tămăduitor.

Va urma.