Disciplinele spirituale – III. Solitudinea

Nici solitudinea, nici pelerinajul nu sînt prea cunoscute și practicate în mediul evanghelic, iar postul este un fel de Cenușăreasă a disciplinelor spirituale. Evanghelicii sînt mult mai înclinați să dea importanță disciplinelor minții și disciplinelor comunitare: citirea și predicarea Scripturilor, închinarea prin cîntare, „părtășia” cu cei credincioși, slujirea publică, sărbătorirea și comuniunea liturgică. Discipline precum supunerea, deși este o disciplină comunitară, din pricina faptului că individualismul este parte din patologia urmașilor Reformei, nu sunt nici acestea prea populare.

Dacă Cel prin Care toate s-au făcut și Care domnește peste toate, Care a experimentat comuniunea și dragostea din veci, fără vreun început și fără vreun sfîrșit, dacă Cel Care s-a dat din dragoste pentru noi la cruce, iubind pînă la capăt, slujind ca un rob pe ceilalți, vindecînd și oblojind rănile, dacă Marele Păstor al Turmei S-a retras să fie Singur ca să vorbească cu Tatăl, atunci neapărat și noi avem nevoie de această disciplină a separării, secluziunii, solitudinii.

Isus practica anahoreza, retragerea din spațiile locuite, și se ducea în locuri pustii, locuri pustiite de oameni, de hrană, de apă. „Isus, cînd a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într’o corabie, ca să Se ducă la o parte, într’un loc pustiu.” (Matei 14:13) sau „După ce a dat drumul noroadelor, S’a suit pe munte să Se roage, la o parte. Se înoptase, și El era acolo” (Matei 14:23) sau în Evanghelia după Ioan: „Isus, fiindcă știa că au de gînd să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S’a dus iarăș la munte, numai El singur.” (Ioan 6:15)

În Matei 4 ni se spune că Însuși Duhul L-a „urcat” într-un astfel de pustiu, pentru a fi izolat cu totul și cu scopul precis de a fi ispitit de diavolul. Astfel de pelerinaje în ascensiune sînt deja un tipar veterotestamentar: Moise se suie pe munte pentru a sta cu Dumnezeu și a primi Legea, fără comunitate și hrană (Exod 34:28[1]), Ilie este „urcat”, la rîndul lui, spre înălțimi pustiite, fără comunitate și hrană (1 Împărați 19:8). Isus, Moise și Ilie, trei pelerini, care au postit fiecare cîte 40 de zile în mod miraculos, se reîntîlnesc pe Muntele Schimbării la Față. Mi se pare fascinantă această reuniune pe un alt munte.

După ce vom fi învățat să Îl ascultăm pe Dumnezeu, studiind Adevărul său revelat, Sfintele Scripturi, observînd și celebrînd adevărurile legate de creația Sa, printr-o curiozitate răscumpărată, după ce vom fi învățat să medităm și să ne rugăm, trebuie să asigurăm cadrul cel mai potrivit pentru cele două. Solitudinea nu reprezintă numai asigurarea contextului în care se poate întîmpla studiul și rugăciunea, însingurarea este o cerință sine qua non pentru dialogul cu Dumnezeu. În Predica de pe Munte, în Matei 6:6, sîntem sfătuiți să ne retragem singuri, în ascuns, pentru a ne ruga, pentru că Tatăl care vede și ascunzătoarea noastră ne va răsplăti tot în ascuns.

Dacă începem să citim, să ne rugăm, alunecăm vrînd-nevrînd spre a treia disciplină spirituală. Vom simți nevoia izolării, secluziunii, îndepărtării, separării de aglomerație, de lume cu ispitele ei, de creație cu ispitele ei, de comunicare cu ispitele ei… ca să scăpăm de zgomotul de fond al lumii pentru a auzi astfel mai clar vocea lui Dumnezeu.

Această însingurare se petrece în contextul postului și a unei călătorii care asigură distanțarea de cetate și pregătirea sufletului pentru starea de liniștire sufletească. Dacă studiul ca disciplină spirituală are două componente, studierea revelației scrise și studiul naturii, dacă stăruința are alte două componente, meditația și rugăciunea, solitudinea este, de asemenea, practicată alături de alte două obiceiuri spirituale: se petrece în pelerinaj și post. Prin pelerinaj (călătorie cu un scop spiritual sau/și didactic bine definit) ne separăm de comunitate, prin post ne separăm de orice fel de stimul senzorial și de orice stimulent care ne-ar putea deturna de la focalizarea atenției noastre spre cele nevăzute.

Cum poate fi practicată secluziunea, separarea, solitudinea, alături de post și pelerinaj?

De cînd am descoperit bucuria însingurării, mi-am căutat cîteva locuri în apropiere unde mă retrag. De două sau trei ori pe an dorm în mașină, în apropiere de o pădure, de obicei în munte, opresc telefonul, îmi iau strictul necesar: o biblie, un carnețel și un creion. Fără hrană, un sac de dormit, o lanternă și cam atît. Niciodată n-am părăsit locurile unor astfel de însingurări fără un răspuns din partea lui Dumnezeu, chiar dacă acel răspuns a fost neconvenabil. De asemenea, vinerea este de obicei zi de post, dar uneori este și zi de călătorie. Am renunțat de ceva vreme să mai ascult știrile sau muzică în mașină. Cînd călătoresc singur mă pot bucura de post, solitudine, fără a mai lua nici mîncare cu mine, nici CD-uri sau stick-uri cu muzică.

Cel puțin o dată pe an practic pelerinajul, îmi stabilesc singur sau împreună cu prieteni creștini un obiectiv spiritual clar de atins în urma unei călătorii grele – am organizat patru pelerinaje cu bicicletele la Auschwitz, unul la Mauthausen, altul la Flossenburg, unde a fost ucis Dietrich Bonhoeffer etc.

Pelerinajul a fost parte din ucenicia creștină de la bun început. Isus a făcut ucenicie peripatetică, călătorind. Modelul preotului-pelerin este un model pe care Apostolul Petru îl propune în Prima sa Epistolă. Uneori mă angajez în curse lungi, solitare, pentru un obiectiv caritabil. Am făcut 400 de km în 24 de ore, Oradea – Baia Mare – Oradea, fără hrană, singur, zi și noapte. Da, este adevărat, a fost o experiență extremă, dar aceasta mi-a schimbat modul în care am privit singurătatea, postul și pelerinajul ca o singură disciplină formată din trei axe.

Dragi prieteni creștini, poate că nu toți sîntem tentați de astfel de experiențe, dar fiecare putem pune o zi de post pe săptămînă. Fiecare dintre noi avem momente în care cu voință sau fără de voință rămînem singuri. Să nu încercăm să ne anesteziem lăuntrul făcînd zgomot cu tehnologia. Să celebrăm singurătatea. Iar, dacă aveți ocazia, măcar de cîteva ori în viață, mergeți în locuri care au semnificație pentru voi: vizitați Țara Sfîntă, locuri de martiraj, călătoriți pentru a înțelege istoria voastră, a familiei, a creștinilor din localitatea din care vă trageți, apoi învățați-i pe copii și nepoți despre aceste lucruri.

Va urma.

[1]     S-ar putea înțelege din text că și Iosua ar fi postit alături de Moise 40 de zile și 40 de nopți, dar este puțin probabil să fie așa. Este posibil ca el să fi fost alimentat de curieri din tabără sau să fi avut resurse cărate aparte. Postul lui Iosua este o deducție a unor comentatori. În Scriptură despre trei personaje ni se spune clar că au fost pelerini-postitori mai mult de 40 de zile: Moise, Ilie și Isus, toți trei profeți.