Dez-amăgirea

Dezamăgirea este o formă de vindecare. Dez-amăgirea (scris intenționat astfel – vezi AICI un exercițiu etimologic asupra termenului) este și o formă de revendicare, de revendicare a adevărului, este revendicarea lucidității mature după beția naivității idolatre. Este un proces de clarificare a vederii, de limpezire, dezintoxicare și are întotdeauna retrospectiva. Ca să te poți dezamăgi (reflexivul este intenționat) trebuie să fi fost amăgit (pasivul este planificat!). Mai întotdeauna vinovăția este împărțită între amăgitor și amăgit. Amăgitorul scapă de responsabilitate cu vremea, dar rămîne vina amăgitului, dacă vremea, timpul, circumstanțele, viața, experiența, acumulările nu îl trezesc.

În urmă cu ceva vreme, doamna profesoară Adela Toplean scria:

Admirația față de cineva are aproape întotdeauna un moment 2, de nemiloasă demolare. Ai zice că frumosul sentiment al admirației e dublat de un înspăimântător sentiment al pericolului. Calitățile lui te omoară efectiv cu zile! În realitate, a ridica pe cineva în slăvi și a da – într-un moment 2 – cu el de pământ nu are de-a face cu admirația, ci cu un extrem de viclean proces de denigrare: admirația ca etapă incipientă a unei sofisticate construcții depreciative.

Omul public pe care nu-l cunoști personal (îl știi doar de pe FB sau din presă) trebuie de-preciat cu orice chip. Cândva l-ai admirat, îi sorbeai cuvintele, normal că acum îl critici. De ce altfel te-ai fi cheltuit atâția ani acordându-i atenție? Dacă nu ai motive concrete să devii dezamăgit de el, le vei scoate din piatră seacă. Cum ăștia care se dau grozavi pe FB sunt și ei oameni, motive de dezamăgire există cu duiumul. Mană cerească pentru tine, admirator activ.

Da, știm cum este. Been there, done that… dar cred că mai este un moment trei, care vine din dragoste. După ce ai admirat, demolat, începe reconstrucția, un fel de kintsugi, lipirea cioburilor cu aur. Este genul acela de dragoste pe care o invocă Apostolul: dragostea care … acoperă totul (defecte, scădințe și vine din conștientizarea faptului că sîntem la fel de falibili și fragili), crede totul (crezi că se mai poate schimba și poate îndeplini așteptările pe care mi le preparasem la momentul 1), speră totul (uneori fără motive … ) și suferă (de ce nu?) totul. Poate că asta se întîmplă doar în cazul în care este vorba de oameni foarte foarte apropiați. Prieteni de o viață, la care ai văzut de toate și care ți-au produs toate dezamăgirile posibile … Poate că bătrînețea ne oferă momentul 3 … cînd devii tolerant, uneori poate că nu din dragoste, ci doar din instinct de supraviețuire, ca să nu rămîi singur la capăt … Perspectiva morții ne ajută să conservăm prieteniile ratate și relațiile incomode și sîntem mult mai disponibili la renegocieri ale standardelor tinereții.

Dar mai este o situație, în care este imposibil să nu treci prin toate ciclurile posibile amăgire-dezamăgire, pentru că este cea mai apropiată relație posibilă: căsătoria. Dacă, vorba profetului ”inima omului este nespus de înșelătoare (dezamăgitoare) și deznădăjduit de rea”, atunci orice căsătorie este o întîlnire între doi dezamăgitori, între doi prestatori de false speranțe și iluzii, de fără-voie-înșelători, de ademenitori și seducători mult prea încrezători în capacitățile lor de livrare, fermecători cu farmece expirabile.

În căsătorie, după amăgirile și dezamăgirile succesive, atunci cînd adevărata și apostolica dragoste pomenită în 1 Corinteni 13 apare, momentul 3, al reconstrucției din cioburi, este neapărat necesar, altfel nu vom ajunge la împlinirea jurămîntului ”pînă cînd moartea ne va despărți!”. După ce îl vom fi cunoscut pe celălalt în toate pasajele întunecate, în toate momentele cauzatoare de tristețe, iubirea repară ce se poate repara, acoperă ce nu se mai poate repara, crede, în ciuda oricărei evidențe, nădăjduiește în ciuda oricărei disperări și suferă atunci cînd resursele de progres, de schimbare și de îmbunătățire ale celuilalt s-au epuizat pe drept. În fața morții celui drag ce nădejde de schimbare în bine mai poate fi? Ce progres spiritual mai poți imagina? Ce creștere în caracter mai poți aștepta? Atunci dezamăgirea poate fi înțepenită în definitiv … și totuși nu … Există un moment 4, care duce spre perspectiva escatologică.

Am asistat la cîteva despărțiri ale cuplurilor în vîrstă. Văzuseră și experimentaseră multe unul cu celălalt și unul față de celălalt. La unele cupluri am văzut în privirile și gesturile lor a treia fază, ba chiar a patra, care este metabiologică, trece dincolo de viață, este cea a ridicării celuilalt în speranța escatologică, în ceea ce numai Dumnezeu mai poate face din el sau din ea. Acest soi de iubire regeneratoare îl responsabilizează, îl îndatorează și îi dă încă speranțe și amăgitorului.

Încă din primii ani de căsnicie am dezamăgit-o pe Natalia, i-am înșelat așteptările, dar … după ce se s-a vindecat de amăgire, modul în care și-a proiectat din nou standardele m-a ambiționat să urc din nou, sisific, urcușul caracterului. De dragul ei, de data asta! Fără speranța aceea din ochii ei n-aș fi plecat din nou în călătorie încă o dată și încă o dată, pentru a încerca să șterg dezamăgirea cu o nouă încercare de demonstrație că ”cele vechi s-au dus și iată că toate lucrurile s-au făcut noi”.

Și cînd vom fi aproape de final și eu și ea știm că acestea vor rămîne, dar există încă un viitor în care dez-amăgirea va fi totală, Isus, Dez-amăgitorul prin excelență, ne va des-păcăli de toate înșelăciunile noastre, El, Calea, Adevărul și Viața, și vom fi cu totul curățați de orice fel de amăgire, vom vedea față în față, nu ca într-o oglindă, fără posibilitate de înșelare și re-amăgire.