Despre hlizeală și două feluri de tăceri înaintea Domnului

Am participat la unele slujbe în biserici evanghelice unde ni se spunea din faţă:

Mai veseli, mai veseli, ce-i morga asta, vă rog zîmbiţi, fiţi fericiţi, bateţi din palme, Domnul e bun, Domnul vă iubeşte, zîmbiţi, nu fiţi trişti…

Believe it or not, creştinii au dreptul să fie trişti. Da, sigur, chiar şi supăraţi. Poate că hlizitorii acestui veac încă n-au coborît în viaţa cea aşa cum este ea, dar sîntem în luptă, sîntem pe metereze, sîntem în mîinile lui Dumnezeu la lucru, sîntem dezamăgiţi de noi înşine, în presa Celui de sus şi de aceea putem să fim şi fără zîmbet. Nu ne cereţi un zîmbet cu gust de carton. Mai bine o tăcere sănătoasă sau două decît un singur zîmbet scremut.

Scriptura ne sfătuieşte să tăcem înaintea lui Dumnezeu şi în tăcere să aşteptăm ajutorul Lui.

Sînt situaţii în viaţa oricărui credincios cînd trece prin ciur şi prin dîrmon, este aruncat pe roata olarului, seamănă cu o balegă chinuită, fără vreun vis de a deveni vasul din casă.

Ieri am citit Psalmul 39 cu o durere adîncă în inimă. Sînt trei faze în prima parte a psalmului.

În prima parte David suferă şi se teme să vorbească. Tăcere şi frustrare. Tace din teamă, lipsit de perspectiva lui Dumnezeu, de frică să nu păcătuiască cu gura, glăsuind la necaz împotriva Domnului.

1. (Către mai marele cîntăreţilor: Către Iedutun. Un psalm al lui David.) Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frîu gurii, cît va sta cel rău înaintea mea.”

Astuparea gurii nu l-a scăpat de frustrare, necazul şi mînia s-au adunat într-un vulcan care este gtata să erupă. Nu-i sănătoasă acestă tăcere, nici pentru oase, nici pentru inimă. Cîtă vreme taci în aceste fel, ţi se smochinesc oasele, cîtă vreme stai mut, focul lăuntric creşte.

2. Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit; şi totuş durerea mea nu era mai puţin mare.
3. Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi-a venit cuvîntul pe limbă, şi am zis:

 

În această stare uneori spui: “Vreau să mor. Arată-mi mai repede ziua morţii şi spune-mi, Doamne, cînd se va termina şi cum?” Uneori procesul de strivire a mustului firii pămînteşti se poate încheia cu o tragedie, deşi în folcloristica noastră evanghelică avem impresia că totul la Dumnezeu trebuie să se termine cu happy end. Psalmistul cere cunoaştere, cere perspectivă, dar cel mai înţelept lucru pe care îl face este să îşi îndrepte gura către Domnul şi să vorbească. Tăcerea se fracturează de sus pînă jos, perdeaua se deschide.

4. “Doamne, spune-mi care este sfîrşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cît de trecător sînt.”
5. Iată că zilele mele sînt cît un lat de mînă, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricît de bine s’ar ţinea.
6. Da, omul umblă ca o umbră, se frămîntă degeaba, strînge la comori, şi nu ştie cine le va lua.

Şi primeşte descoperirea: totul este goană după vînt, anii sînt mulţi, dar scurţi, clipele sînt puţine, viaţa este lungă, dar nimica, omul este carne, dar suflare, trup, dar umblă, activitate, dar frămîntare, adunături, dar risipire, comori, dar hoţi şi rugină.

7. Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea
8. Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele! Nu mă face de ocara celui nebun!
9. Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi.

După acestă descoperire David se întreabă care îi va mai fi nădejdea? Iertarea!

Acum se naşte o altfel de tăcere. De această dată … David ştie… tac, dar Dumnezeu lucrează… strigă cu Psalmul 70: “Grăbeşte, Doamne, de-mi ajută!”

Dumnezeu lucrează… dar nu neapărat pentru noi, ci asupra noastră. El ne-a făcut, ai lui sîntem, turma păşunii Lui. Ne așteptăm ca El să lucreze pentru noi, dar nu ne scapă de boală, ne scapă numai de ruşine, nu ne mîntuie toată familie, dar ne răscumpără pe noi, nu ne împlineşte voia, dar Îşi face Voia.

10. Abate-Ţi loviturile dela mine! Îmi iese sufletul supt loviturile mînii Tale.
11. Tu pedepseşti pe om, şi-l loveşti pentru fărădelegea lui: îi prăpădeşti, ca molia, ce are el mai scump. Da, orice om este doar o suflare.
12. Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrămilor mele! Căci sînt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei.

A doua tăcere este a celui care ştie că Dumnezeu tace şi El la rîndul Lui, dar lucrează.

Acum, cînd David vede cum Domnul îl şlefuieşte… urlă… Ascultă-mă, nu lovi prea tare. Lucrează, dar cu milă, tac, stau pe roata olarului, dar nu mă zdrobi de tot.

Urmează unul dintre versetele mele preferate… o expresie de o poeticitate ieşită din comun, binecuvîntat să-i fie condeiul lui Cornilescu pentru acestă găselniţă: pînă nu mă duc… şi să nu mai fiu..

13. Abate-Ţi privirea dela mine, şi lasă-mă să răsuflu, pînă nu mă duc şi să nu mai fiu!

Da, avem dreptul să fim trişti! Întristaţi-vă, simţiţi-vă ticăloşia. Celebrarea trebuie uneori amînată. Cele ce vin n-au venit încă. Sîntem mîntuiţi, dar nu ne-am desăvîrşit, sîntem cu un picior în rai şi pe buza de plai binecuvîntat, dar încă nu acolo. De aceea avem dreptul ca mîine să mergem apăsaţi la biserică şi să ne plîngem amarul sau să tăcem cu inima fierbinte, sau să tăcem cu gura strîmbată de întrebare, sau să tăcem ştiind că Domnul lucrează sau să Îl rugăm să ne mai uşureze dalta pe spinare, să strîngă mai puţin lutul la gît, să trîntească moldul mai uşor pe piatră…

Fiţi trişti creştini, dacă trebuie, lăsaţi zîmbetele de carton pentru vînzătorii ambulanți şi pentru prezentatorii de televiziune… nici măcar ei nu sînt fericiţi.

Acest articol a fost postat anterior pe blogul pesonal.