Despre cultură și viața spirituală

Viața mea a fost, în mare parte, o căutare a sensului, dar am desfășurat această căutare în mare parte pe cont propriu, ajutat de scrierile marilor minți, de tradiția mea religioasă și de diverși alți factori de experiență personală. Nimeni nu a stat de fapt cu mine și nu mi-a explicat sensul vieții, sau sensul vieții mele particulare. Este adevărat că am avut o mulțime de oameni – profesori, familie, clerici – care mi-au luminat calea, dar multe întrebări a trebuit să le rezolv singur. Satisfacțiile mele în viață sunt mai ales intelectuale sau estetice. Problemele curente și politica bisericească mă obosesc; mai degrabă, interesele mele se concentrează asupra întrebărilor fundamentale, asupra istoriei, asupra frumuseții și altele asemenea.

Adesea meditez în eseurile mele asupra unor chestiuni de credință; dar există, am descoperit, două moduri de a aborda astfel de întrebări ca scriitor. Un mod este de a scrie dintr-o perspectivă devoțională și folosind un limbaj tipic devoțional. Altul este să scriu dintr-o perspectivă mai mult civilizațională, culturală și filozofică și într-un stil cu adevărat eseistic, în care problemele sunt elaborate în pagină, cu îndrumarea unei înțelepciuni atemporale, accentuând universalul și existențialul. (Jacques Barzun definește un gânditor existențial ca fiind „cel care filosofează din nevoia de a supraviețui intelectual și emoțional într-un univers pe care prăbușirea religiei tradiționale și tirania științei l-au distrus”).

Această ultimă metodă este cea pe care am ales-o. Melodrama, polemicile și încercările de a schimba lumea nu sunt pentru mine; în schimb, caut contemplarea și aprecierea. Încerc în permanență să evadez din momentul efemer și să găsesc adevărul atemporal.

Lumea este mereu în declin, fie că asta se petrece gradual sau rapid. Aceasta este, mi se pare, perspectiva biblică, dar și o atitudine de bun simț. Vârstele marilor realizări artistice, ale strălucirii intelectuale sau ale unei guvernări înțelepte durează doar pentru o vreme. Mai devreme sau mai târziu, structurile se prăbușesc sau se ofilesc, iar omul rămâne cu el însuși. Și ce are el? El are, printre alte înzestrări naturale, viața spiritului și viața culturii.

Văd viața spirituală și viața culturală ca pe niște leacuri pentru oboseala provocată de păcat și decădere. Decadența nu poate distruge în totalitate cultura și spiritul, care sunt bunuri interioare. Structurile exterioare se pot prăbuși, dar nu și cultura ca formare și cultivare interioară. Prin urmare, ea este o apărare împotriva impermanenței și efemerității lucrurilor din lumea exterioară. Cultura ne conectează cu istoria și, în cele din urmă, cu eternitatea, deoarece ne permite să transcendem momentul prezent. Angajându-se fie în ritualurile vieții spirituale, fie în operele de cultură precum literatura, arta, muzica, cineva pare să scape de experiența vieții doar ca timp trecător și decădere; se pierde într-un tărâm atemporal de idei și adevăruri. Rezultatul este o strălucire a ființei interioare, o exaltare și o transcendență.

Acum, „cultură” este unul dintre cele mai evazive și mai greu de definit dintre toate cuvintele și, de asemenea, este banalizat și înțeles greșit în mod curent. Oamenii din ziua de azi tind să asocieze cultura – în special sub forma „culturii înalte” – cu ceva rarefiat și „elitist”, o provincie a celor bogați și snobi. De fapt, cultura este ceva ce toată lumea posedă prin simplul fapt că a crescut, a primit o educație și a avut contact cu artele, ideile și tradițiile.

Filozofii conservatorismului au scris mult despre legătura necesară dintre cultură și religie – dintre cultură și cult –, iar viața spirituală și cea culturală îmi par de o natură similară. Ambele implică o autocultivare interioară folosind ajutoare externe. În viața spirituală, ajutoarele sunt Biblia și alte scrieri spirituale, rugăciunea și liturghia, precum și tradiția bisericii. (Absorbția acestui material implică alfabetizarea, dar poate exista și fără ea, așa cum a făcut-o în multe epoci în care capacitatea de a citi era redusă). În viața culturală, ajutoarele includ cărțile și operele de artă și de filozofie, opere ale omului care devin trepte pentru atingerea unei conștiințe și a unei cunoașteri mai înalte. Deși modelată și formată de ființele umane, cultura este în cele din urmă un dar de sus, o iluminare divină, și aceasta este ceea ce o face un aliat al vieții spirituale.

Printre componentele culturii se numără experiența artistică, intuiția filozofică, valorile caracterului, virtutea și civilizația. Cu toate acestea, cultura, în sens complet, nu reprezintă doar produsele artistice sau intelectuale ale omului, ci și mai mult interiorizarea acestor opere în suflet. Cultura devine parte din însăși conștiința cuiva și este astfel o realizare a sufletului uman.

Ca atare, se poate spune că viața culturală include în ea viața spirituală și viceversa. Viața spirituală și viața culturală se suprapun și se întrepătrund reciproc. Cultura leagă experiențele noastre de viață într-o unitate semnificativă; ea se asigură că acestea nu se prăbușesc într-un simplu flux de impresii senzoriale (pericolul mediului electronic modern). Ea este, așa cum o numea Matthew Arnold, „starea interioară a minții și a spiritului”.

Un text de Michael De Sapio pentru The Imaginative Conservative